de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tânără de tot şi te apucă de ceafă, e un gest atât de frumos, că te dă gata.

  În orice caz, la asta mă gândeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla greţos din hol. Da, la Jane. Şi de câte ori îmi aminteam că ieşise cu Stradlater în maşina blestematului de Ed Banky, simţeam că-mi pierd minţile. Ştiam că n-o să-l lase să-şi atingă scopul, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.

  În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Şi deodată am simţit nevoia imperioasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, şi eu nu eram obosit deloc. Aşa că m-am urcat în cameră şi mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverşii de peste drum, dar nu mai era nici o lumină nicăieri. Am coborât cu ascensorul, am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la „Ernie”. „Ernie” e un cabaret din Greenwich Village29 pe care-l frecventa destul de des frate-meu D. B. Înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obişnuia să mă ia şi pe mine din când în când. Ernie e un negru mare şi gras care cântă la pian. E îngrozitor de snob şi aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu eşti un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cântat, cântă grozav. Cântă atât de bine, că uneori te şi enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cântă la pian, dar uneori parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, când cântă, se simte în felul lui de a cânta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decât dacă eşti cineva.

  Capitolul 12

  TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar fi vărsat cineva maţele în el. De câte ori mă duc undeva târziu noaptea, dau de câte un taxi greţos. Şi, în plus, cu toate că era sâmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din când în când, foarte rar, vedeai câte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinându-se îmbrăţişaţi, sau câte un grup de scandalagii cu tipele lor, râzând ca nebunii de ceva care aş fi putut face prinsoare că nu era deloc de râs. New York-ul e înspăimântător când râde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu ştiu câte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decât primul. Şi m-am gândit că el poate ştie ce s-a întâmplat cu raţele.

  — Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lângă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a parcului?

  — Cum? Ce?

  — Balta. Balta aia mititică, unde sunt raţele. Nu se poate să n-o ştii.

  — A, da. Şi ce-i cu asta?

  — Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?

  — Unde să se ducă, cine?

  — Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?

  Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.

  — De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tâmpenie ca asta?

  — Te rog nu te supăra, i-am zis.

  Se supărase sau, mă rog…

  — Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.

  Am hotărât să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:

  — Peştii nu se duc nicăieri. Rămân acolo unde sunt. În păcătoasa aia de baltă.

  — Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.

  — Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.

  De câte ori vorbea, părea supărat pe ceva.

  — Iarna-i mai grea pentru peşti decât pentru raţe, ce Dumnezeu! Gândeşte-te! Ce Dumnezeu!

  Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:

  — Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, când îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?

  — Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămân acolo unde sunt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!

  — Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.

  — Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.

  Se enervase atât de rău, încât mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stâlp sau mai ştiu eu ce.

  — Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămân aşa toată iarna.

  — Da? Şi atunci ce mănâncă? Vreau să spun, dacă sunt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.

  — Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sunt ei făcuţi. Înţelegi?

  Şi din nou se întoarse să se uite la mine.

  — Aha, i-am spus.

  Am renunţat să