— N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.

  Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gândea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.

  — N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, câţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?

  — Nu mi-e somn!

  Când am coborât în faţă la „Ernie” şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că problema îl frământa.

  — Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor – aşa, de cum vine iarna!”

  — Nu, dar…

  — Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarând ca din puşcă şi dispărând în noapte.

  Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din câţi am întâlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.

  Cu toate că se făcuse atât de târziu, la „Ernie” era o înghesuială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi. Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decât şcolile pe care le frecventez eu. Localul era atât de plin, încât aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte, fiindcă Ernie cânta la pian. Şi când se aşeza el la pian, era lucru sfânt, zău că da. Nimeni nu cânta ca el. Lângă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau pe vârfuri, să-l vadă pe Ernie cântând. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un reflector care îl lumina în aşa fel, încât toată lumea să-i poată vedea faţa când cânta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cânta când am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cânta notele de sus cu nişte triluri tâmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfârşit. Greaţă să ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care râd ca nebunii la cinema când nu-i nimic de râs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cânta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, având în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama când cântă bine sau nu. Şi nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sunt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atât de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gândul să rămân iar singur, mi-aş fi luat haina de la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.

  În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stâlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci – şi nu se ridică niciodată, măgarii —, trebuia să te caţări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La „Ernie” îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa câţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.

  În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stânga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amândoi foarte nasol. Păreau de vârsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din câţi am auzit vreodată. Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărât, dar era groaznic de nasoală, şi mai urâtă decât el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales când sunt cu câte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cât de colo că vine de la Yale – purta un costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League30 seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu