mutra de student la Yale era cu o fată „a-ntâia”. Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rând că erau amândoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: „Vai, ce groaznic… Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici.” Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.

  Începusem să mă simt deprimat, stând aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decât să beau şi să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sunt fratele lui D. B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.

  Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:

  — HoldenCaulfield!

  O chema Lillian Simmons. Frate-meu D. B. Îi făcuse cândva curte. Avea sâni imenşi.

  — Bună, i-am zis.

  Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.

  — Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons.

  Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă din ce spunea.

  — Ce mai face fratele tău cel mare?

  Asta era de fapt tot ce voia să ştie.

  — Bine. E la Hollywood.

  — La Hollywood? Minunat! Ce învârteşte acolo?

  — Nu ştiu. Scrie, i-am spus.

  N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cât de colo că i se părea nemaipomenit că D. B. Stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sunt oameni care în viaţa lor n-au citit nici măcar un rând din ce a scris D. B., şi asta mă-nfurie.

  — Pasionant, spuse Lillian.

  Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete când dau mâna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.

  — Eşti singur, puiule? m-a întrebat Lillian.

  Blocase toată circulaţia, dar se vedea cât de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.

  — Eşti singur, puiule? m-a întrebat din nou.

  Stăteam în picioare, dar ea nici gând să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore întregi în picioare.

  — Nu-i aşa că-i frumuşel? l-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguţ.

  Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.

  — Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.

  — Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întâlnire.

  Era clar că nu voia altceva decât să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D. B. Ce drăguţ se purtase.

  — Bine, şmecherule. Bravo ţie. Când l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.

  Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoştinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Politeţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunând „Îmi pare bine de cunoştinţă” unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.

  Fiindcă i-am spus c-am o întâlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aştept până ce Ernie va cânta ceva cât de cât cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons şi cu marinarul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, când mi-am luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.

  Capitolul 13

  M-AM ÎNTORS PE JOS LA HOTEL. PATRUZECI ŞI UNA DE STRĂZI. O plăcere! Şi să nu credeţi c-am luat-o pe jos fiindcă aveam chef să umblu, sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să mă mai urc în taxi. Uneori te apucă sila de taxiuri, aşa cum te apucă sila de ascensoare. Şi simţi deodată nevoia să mergi pe jos, oricât de departe te-ai duce sau oricât de sus te-ai urca. Pe vremea când eram puşti, mi se întâmpla foarte des să urc pe jos douăsprezece etaje până la apartamentul nostru. Douăsprezece etaje.

  Nici nu se mai vedea că ninsese. Nu era aproape nici un pic de zăpadă pe trotuar. Dar era ger, aşa că mi-am scos din buzunar şapca roşie de vânătoare şi mi-am pus-o pe cap fără să-mi pese cum arăt. Am lăsat chiar şi clapele peste urechi. Tare aş fi vrut să ştiu cine-mi şterpelise mănuşile la Pencey, că-mi îngheţaseră mâinile de tot. Nu c-aş fi făcut mare lucru dac-aş fi ştiut. Sunt un tip foarte laş. Fac tot ce pot ca să nu se vadă, dar sunt laş. Uite, de pildă, dac-aş fi descoperit cine-mi furase mănuşile, probabil că m-aş fi dus în camera hoţului şi i-aş fi spus: „Ce-ar fi să-mi dai mănuşile înapoi?” Şi hoţul care le furase ar fi spus, probabil, cu o voce cât se poate de nevinovată: „Care mănuşi?” Şi atunci ştiţi ce aş fi făcut? M-aş fi dus, probabil, la dulapul lui şi-aş fi găsit mănuşile. Ascunse undeva în nişte afurisiţi de galoşi