sau într-altă parte. Le-aş fi scos, le-aş fi arătat tipului şi aş fi spus: „Vrei să spui că astea sunt mănuşile tale?” Şi hoţul mi-ar fi aruncat o privire mieroasă, care s-ar fi vrut plină de nevinovăţie, şi ar fi spus: „N-am văzut mănuşile astea în viaţa mea. Dacă-s ale tale, ia-le. N-am nevoie de scârbele astea.” Şi pe urmă probabil c-aş fi stat acolo încă cinci minute cu mănuşile alea blestemate în mână şi cu sentimentul că ar fi trebuit să-i dau un pumn, să-i mut falca. Numai că n-aş fi avut curajul s-o fac. Aş fi stat acolo ca un prost, străduindu-mă să par puternic. Şi, în loc să-i ard una să mă ţină minte, i-aş fi spus, poate, ca să-l enervez, ceva foarte usturător şi plin de dispreţ. În orice caz, să admitem că i-aş fi spus ceva foarte usturător şi plin de dispreţ, probabil că s-ar fi ridicat, s-ar fi apropiat de mine şi mi-ar fi spus: „Ascultă, Caulfield, vrei să spui că sunt hoţ?” Şi atunci, în loc să-i spun: „Ai dreptate, eşti un hoţ, un măgar şi un împuţit”, nu i-aş fi spus probabil decât: „Ştiu un singur lucru, că mi-am găsit afurisitele alea de mănuşi în galoşii tăi”. Şi tipul şi-ar fi dat imediat seama că n-am de gând să-l mardesc şi probabil c-ar fi spus: „Ascultă, să fim clari. Ai spus că sunt hoţ sau nu?” Şi atunci, probabil c-aş fi spus: „Nimeni n-a pronunţat cuvântul hoţ. Ştiu doar că mi-am găsit mănuşile în galoşii tăi nenorociţi.” Şi asta ar fi putut să meargă aşa ore în şir. Până la urmă, aş fi ieşit din cameră fără să-i dau nici măcar un pumn, şi probabil că m-aş fi dus jos, la spălător, unde aş fi fumat pe ascuns o ţigară şi aş fi încercat în faţa oglinzii să iau un aer dur. În orice caz, la asta m-am gândit tot drumul până la hotel. N-are nici un haz să fii laş. Dar poate că nu sunt chiar sută la sută laş. Nu ştiu. Cred că sunt laş doar într-o anumită măsură, fiind un tip căruia puţin îi pasă dacă-şi pierde mănuşile. Din păcate, nu sunt rău de pagubă şi asta, când eram puşti, o înnebunea pe mama. Unii caută zile întregi câte un lucru pe care l-au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atât de mult, încât, dacă l-aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sunt laş decât într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l pocneşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i-aş da unuia brânci pe fereastră sau i-aş tăia capul cu toporul decât să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atât să încasez – deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere —, dar ce mă sperie când mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amândoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Când stai şi te gândeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e. Să nu credeţi că mă amăgesc. Cu cât mă gândeam mai mult la mănuşile şi la laşitatea mea, cu atât mă întristam mai tare, aşa că pe drum am hotărât să mă opresc să mai beau ceva. La „Ernie” nu băusem decât trei pahare, şi ultimul nici măcar nu-l băusem tot. De fapt, dacă am o calitate e că beau bine. Pot să beau o noapte întreagă, şi nici măcar nu se vede, mai ales când am chef de băut. Odată, pe când eram la şcoală la Whooton, am cumpărat împreună cu un alt băiat, unul Raymond Goldfarb, o jumătate de litru de scotch şi l-am băut sâmbătă noapte în capelă, unde nu ne vedea nimeni. El s-a făcut praf, dar la mine nici nu s-a văzut. Doar că am devenit foarte calm şi indiferent. E drept că, înainte de a mă culca, am vărsat. Dar n-am făcut-o fiindcă simţeam neapărat nevoia. M-am forţat.

  În orice caz, înainte de a ajunge la hotel, am vrut să intru într-un bar care avea un aspect cam jalnic, dar tocmai atunci au ieşit doi tipi beţi morţi, care m-au întrebat unde e metroul. Unul din ei părea sud-american, şi, în timp ce-i explicam pe unde s-o ia, îmi tot sufla tot damful în obraz. Pân' la urmă, nici n-am mai intrat în păcătosul ăla de bar. M-am întors pur şi simplu la hotel.

  Holul era cu desăvârşire gol. Duhnea cum duhnesc cincizeci de milioane de chiştoace de trabuc la un loc. Zău că da. Nu mi-era somn, dar mă simţeam cam prost. Eram trist, trist de tot. Aproape c-aş fi vrut să mor.

  Apoi, deodată, m-am trezit vârât într-o porcărie îngrozitoare.

  Nici n-am apucat să mă urc bine în lift, că liftierul mi-a şi spus:

  — Te-ar interesa cumva o mică distracţie, tinere? Sau e prea târziu pentru dumneata?

  — Cum adică? l-am întrebat.

  Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă.

  — Nu te-ar interesa o fetiţă pentru astă-seară?

  — Pe mine? am întrebat.

  Era o replică foarte tâmpită. Dar e jenant când vine unul aşa, din senin, şi te întreabă un lucru ca ăsta.

  — Câţi ani ai, şefule? m-a întrebat liftierul.

  — De ce? Douăzeci şi doi.

  — Ahaa! Ei, ce zici? Te interesează? Cinci dolari o dată, cinşpe dolari toată noaptea.

  S-a uitat la ceasul de la mână şi a precizat:

  — Pân' la prânz. Cinci dolari o dată, cinşpe până la prânz.

  — S-a făcut, i-am spus.

  În principiu, sunt împotriva acestor lucruri, dar eram atât de amărât, încât nu mai aveam nici măcar puterea să gândesc. Asta-i nenorocirea. Când eşti foarte trist, nu mai ai puterea să gândeşti.