Îşi aminti şi de un regizor care făcuse un film admirativ la adresa lui Castro la adăpostul milioanelor de dolari şi al supervilei cu piscină de unde înfiera capitalismul. Dacă s-ar fi lovit vreodată de ce proslăvea, s-ar fi trezit şi nu i-ar fi plăcut ce vedea. Dar aşa, să contempli furtuna de la balcon, putea face oricine. Nu însemna deloc că te aflai în mijlocul ei. „Asta e măreţia Americii, îşi spuse el, orice predicator îşi găseşte o turmă.” Şi asta era bine cât timp el şi institutul lui puteau să aleagă sau să controleze predicatorii.

Astea fiind zise, se îmbrăcă uşor şi coborî cu un lift în subsolul casei. Se decise să nu se mai ducă la institut până dimineaţă. Avea lucruri mai importante de făcut. Îşi aminti că uitase telefonul, aşa că fu nevoit să se întoarcă. Văzu apelul pierdut al Bellei şi o sună. Când află că Bella îl sunase pe Martin, aproape îşi ieşi din minţi. Ochii i se bulbucaseră şi pe gât i se umflaseră vene groase care stăteau să plesnească. Urlă la ea să nu îl scape din ochi pe profesor. După ce închise izbi cât putu de tare telefonul de perete. Bucăţi din el săriră peste tot prin jur. Stătu preţ de câteva secunde în mijlocul camerei, apoi luă de pe masa din bucătărie celălalt telefon.

Capitolul 27

Gările nu sunt un loc bun în care să îţi doreşti să petreci noaptea. Feţele de drogaţi, beţivi şi cerşetori care le populează sunt dătătoare de fiori. Nu pentru că eşti neapărat în pericol de a fi agresat, ci mai mult, cum era cazul lui Charles, pentru că te fac să meditezi la o faţă a lumii de care eşti, de obicei, foarte protejat. Cea a dezmoşteniţilor. Gara de Nord din Bucureşti nu făcea excepţie de la această regulă. Ba din contră.

Charles scosese bani cu cardul de la bancomat. Christa insistase că o să îi poată localiza. Charles replică că cine e interesat de ei ştie deja unde se duc. Apoi cumpără bilete, căută ţigări de foi şi, cum nu găsi, îşi luă un pachet cu ţigarete şi o brichetă. Se aşezară pe terasa unui McDonald’s, singurul restaurant al gării care părea decent. În ciuda repulsiei pe care o avea pentru orice fel de fast food, Charles înfulecă aproape pe nemestecate un meniu întreg, apoi îşi roti privirea de jur împrejur aşteptând ca şi Christa să termine de mâncat.

— De ce mergem la Praga? întrebă ea în timp ce mesteca.

Lui Charles îi sună foarte ciudat acest plural. El trebuia să meargă, iar fata asta se lipise de el ca marca de scrisoare. În momentul acela, însă, avea nevoie de ea şi de autoritatea pe care o reprezenta, probabil şi de calităţile ei de om de acţiune. Ştia că altfel nu ar fi reuşit să treacă graniţa.

Charles scoase din portmoneu bileţelul pe care îl primise la hotel.

— E Turnul cu ceas de la Sighişoara, zise Christa.

— Aşa am crezut şi eu, dar după povestea cu Kafka mi-am dat seama că ceasul de aici e în centru şi are o ogivă deasupra. Or, Turnul cu ceas nu are ogive şi ceasul e poziţionat spre dreapta din direcţia privitorului. Acesta este altul, turnul catedralei Sfântul Vitus din Praga. Încep să cred că singurul rol al schiţei lui Kafka era să îmi dea un indiciu suplimentar. Nu că aş avea ceva împotriva jocului, dar pe bilet putea scrie simplu „Sabia este la Praga” în loc de „Sabia e aici”! Cineva vrea neapărat să ne ducem la Praga!

Ţinea biletul în mână şi se uita la el. Apoi începu să-l pipăie, să îl frece între degete ca şi când ar fi căutat ceva.

— Despre ce sabie e vorba? întrebă Christa.

Charles aplecă ochii cât mai aproape de hârtie şi răspunse:

— Ceva nu e în ordine cu hârtia asta.

Se căută în buzunar, aprinse bricheta şi o apropie de hârtie. Ca prin minune, un text ascuns ieşi la iveală. Bricheta de unică folosinţă se stinse. Charles încercă să o mai aprindă o dată, de două ori şi nu reuşi. Reglă rotiţa care controlează mărimea flăcării la maximum şi mai încercă o dată. Bricheta se aprinse, dar flacăra cuprinse hârtia. Charles o scăpă din mână şi o stinse cu piciorul. Pierduse mai mult de un sfert din bileţel. Însă restul textului se vedea în întreaga lui splendoare. Charles o privi satisfăcut pe Christa.

— Cerneală simpatică, zise Christa.

— Nu neapărat. Pentru aia, ai nevoie de nişte substanţe speciale ca să tratezi hârtia. Un amestec cu alcool, tetraclorură de carbid sau tinctură de capsiu. Există soluţii mult mai simple. O joacă de copii. Încă din timpul egiptenilor se foloseau şmecherii dintr-astea pe papirusuri. Primii mari specialişti din istorie în ascunderea de mesaje secrete au fost agenţii lui Ivan cel Groaznic care scriau cu suc din ceapă. Dar se poate folosi şi sucul din lămâie în amestec cu ceva bicarbonat de potasiu.

Christa nu îşi putu ascunde un zâmbet care nu îi scăpă lui Charles. Acesta apropie hârtia mai mult de ochi. Scrisul era foarte mic.

— Asta e hârtie termică, zise el. Nu mi-am dat seama de la început, pentru că nu e de vreo calitate grozavă. Am găsit în lungile mele căutări o grămadă de documente de felul ăsta. Dar, spre deosebire de asta, nu îmi erau adresate.

Se opri şi citi cu atenţie. Deasupra erau aşezate primele cuvinte:

 

Άγιος Γεώριος.

 

Dedesubt erau nişte versuri în franceză:

 

Ci-gît un roi, par grand merveille, qui mourut, comme Dieu permet, d’un coup de serpe et d’une vieille, comme il chiait dans une met.

 

Înspre colţul care arsese se putea citi doar:

RN – doar aceste două săbii pot intra în aceeaşi teacă.

 

În dreptul caracterelor greceşti era notat 10.00. Iar lângă era desenată din doar trei linii o pasăre.

Charles citi şi izbucni în râs. De data aceasta nu mai era un râs isteric, ci