Abakumov, a fost împușcat imediat după moartea lui Stalin în 1953. Imperturbabil, insolent și impasibil, Pleșiță a continuat să-și încaseze până în ultima clipă imensa pensie, câtă vreme atâția foști disidenți și opozanți ai regimului abia reușesc să supraviețuiască. E timpul, e obligatoriu, e moral – la 20 de ani de la Revoluție – ca aceste obscene nedreptăți să se sfârșească.

Semnificațiile anului 1989 în România11

Revoluția din Decembrie 1989 s-a născut ca o explozie de revoltă populară împotriva unei dictaturi totalitare aflate în criză terminală. La 20 ani de la Revoluția din Decembrie 1989, putem face o serie de considerații privitoare la natura acestui moment istoric și a semnificațiilor sale. Vorbesc despre o pluralitate de sensuri pentru că, în spiritul gândirii lui Karl R. Popper, privesc fenomenele politice ca având mai mult decât un înțeles. Să spun din capul locului că în decembrie 1989 România se afla în chip incontestabil într-o situație de criză politică, economică și morală. Vechiul regim își trăise traiul și nu mai avea resurse de supraviețuire. Nu-i mai rămăsese decât să recurgă la teroare psihologică și fizică.

Mai întâi în Valea Jiului, în vara anului 1977, apoi la Brașov, în noiembrie 1987, dictatura lui Ceaușescu se confruntase cu mișcări spontane de respingere a sistemului represiv. Mitul conducătorului predestinat, precum și acela al Partidului Comunist ca „detașament de avangardă al clasei muncitoare“ se spulberaseră definitiv. Demagogia naționalist-șovină, menită să asigure fundamentul simbolic al dictaturii, era doar o perdea de fum utilizată de propagandiști cinici pentru obținerea propriilor avantaje. „Socialismul dinastic“ devenise și mai vulnerabil odată cu inițierea de către Gorbaciov a strategiilor de liberalizare cunoscute sub numele de perestroika și glasnost. Ceaușescu era izolat pe plan internațional și detestat de o populație disperată. Revolta de la Timișoara din 15 decembrie 1989 a fost momentul inaugural al seriei de acțiuni care aveau să culmineze la București și în alte orașe în zilele de 21 și 22 decembrie și care au constituit efectiv o revoluție ca modalitate de întemeiere a libertății. Decizia lui Ceaușescu și a ciracilor săi de a deschide focul la Timișoara, apoi la București și în alte centre urbane a creat în România o situație diferită de aceea din celelalte state ale blocului sovietic. Născut din violență și brutalitate, regimul pierea în chip violent și brutal. Își dovedea, încă o dată, deficitul total de legitimitate și proba natura ilegală, criminală, a existenței sale.

Faptul că în România a avut loc o revoluție mi se pare greu de negat, măcar la nivelul consecințelor. A fost însă o revoluție întreruptă, și tocmai această întrerupere explică ulterioarele convulsii. În prima perioadă de după fuga și execuția lui Ceaușescu, m-am numărat și eu printre cei care au susținut ideea că era vorba despre o revoluție pur și simplu. Scriam astfel, chiar pe data de 23 decembrie 1989, un articol (op-ed) în New York Times, în care îi salutam pe noii lideri în „saltul lor spre democrație“. Platforma radicală a Consiliului FSN m-a amăgit și pe mine că țara se afla pe drumul despărțirii totale de trecutul comunist. Câteva săptămâni mai târziu, observând regruparea birocrației nomenklaturiste în noile structuri, scriam articolul „New Masks, Old Faces“. Scriam atunci – și nu mi-am schimbat poziția – că o revoluție autentică fusese deturnată de un grup politic format din foști aparatcici comuniști, ideologi reciclați, securiști camuflați și chiar aventurieri politici. Vidul de putere instaurat prin plecarea lui Ceaușescu din sediul CC a fost rapid substituit prin formarea unui nou nucleu hegemonic sub conducerea echipei Ion Iliescu – Silviu Brucan – Petre Roman. Dumitru Mazilu a jucat un rol temporar și, în fond, marginal. Noii lideri nu ar fi putut să-și construiască baza de putere fără sprijinul armatei și al niciodată dispărutei Securități. De aici și rolurile jucate de Nicolae Militaru, Iulian Vlad și Victor Stănculescu.

În 2004, Ruxandra Cesereanu a propus, în volumul Decembrie 1989 – Deconstrucția unei revoluții (Polirom, Iași), o tipologie a discursurilor interpretative despre Revoluția din Decembrie, o anatomie deci a unui fenomen istoric, realizată prin analiza critică a diverselor variante explicative, inclusiv a celor negaționiste ori hagiografice. Întâlnim astfel pozițiile „puriste“ (ale revoluționarilor, dar și ale celor intrați în joc în chip oportunist). Vin apoi diversele teorii ale complotului și loviturii de stat. Se examinează, în fine, pozițiile care susțin teza revoluției hibridizate cu lovitura de stat a unei echipe neoleniniste. Se amintește teza lui Adrian Marino, care vorbea, în 1990, despre cele două revoluții: cea populară și anticomunistă (de jos în sus) și cea de palat, în fond restauratoare, de sus în jos. Poziția mea converge cu aceea a Ruxandrei Cesereanu din finalul cărții. A fost vorba, așadar, despre o revoluție reală „hibridată cu o camuflată lovitură de stat urgentată de împrejurări, catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comuniști anticeaușiști (cu filiere de sprijin în Armată și Securitate), care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere legat de fuga și capturarea lui Ceaușescu și au negociat cu facțiunile loiale dictatorului“.

Ambivalența Revoluției din Decembrie 1989 a constat în faptul că geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritară a nomenklaturii. Pentru a sprijini teza hibridării Revoluției din Decembrie cu ceea ce putem numi o deghizată lovitură de stat pe fondul aparentului „vid de putere“, Ruxandra Cesereanu citează analiza fostului ambasador francez la București, Jean-Marie Le Breton (Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Editura Cavallioti, București, 1997), pentru care Revoluția s-a derulat în două faze. Prima, să o numim eroic-radicală, a fost urmată de o a doua, când forțele deziluzionate ale