vechiului sistem, dar și unii dintre cei intrați în joc pe creasta valului istoric își impun dominația asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: „Sunt convins că nodul acestei a doua faze a revoluției se găsește în negocierile inevitabile dintre Securitate și oamenii aparatului de partid, pe de o parte, și «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urmă având marja sa de manevră limitată de așteptările populare după zilele revoluționare și de prezența alături de el a intelectualilor «purtători ai conștiinței naționale».“ Se notează decizii precum suprimarea aproape imediată a pedepsei capitale, blândețea față de personalul executant și o presupusă „slăbiciune constantă a noii Puteri în fața răzmeriței“. Nu știu exact cum putem măsura această „slăbiciune“. În fond, noua Putere controla Armata și, odată cu integrarea Securității în cadrul acesteia, deținea și controlul asupra detestatei instituții. Printr-o televiziune aservită și prin alte mijloace propagandistice încerca să-și construiască legitimitatea.

Ceea ce știm este că una dintre semnificațiile Revoluției din Decembrie 1989 a fost tocmai resurecția îndelung agresatei și umilitei societăți civile românești. De la bun început, noii guvernanți se manifestă alergic în raport cu exigențele și revendicările grupurilor de revoluționari și de intelectuali critici (mă refer în primul rând la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipă drept un inamic sau, în limbajul epocii, „o sursă de instabilitate“). Liniștea, stabilitatea, „reconstrucția“ pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganurile pe care noua Putere le utilizează intens. Își atribuie chiar statutul de forță anticomunistă, uzurpând astfel un titlu la care era prea puțin îndreptățită. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniată de pulverizarea spațiului politic și apariția a zeci de grupuscule cu pretenții de a reprezenta și ele partide reale. Ficțiunea pluripartidismului este utilizată spre a submina partidele istorice, înainte de toate PNȚCD. Curând după năruirea vechiului sistem, noii guvernanți declară că nu sunt dispuși să împartă o putere pe care o dețin doar datorită prezenței lor fizice în sediile aparatului guvernamental și relației speciale cu vârfurile Armatei.

Lovitura de stat la care mă refeream (pomenită și de Nicolae Ceaușescu în timpul simulacrului de proces încheiat cu execuția fostului dictator și a soției sale în ziua de 25 decembrie) nu era una de tip clasic. Aici, Ion Iliescu are parțial dreptate. O lovitură de stat ar fi însemnat o acțiune de genul celei organizate în noiembrie 1989 în Bulgaria, unde Todor Jivkov a fost debarcat și înlocuit în fruntea partidului cu Petar Mladenov. În PCR nu a existat o asemenea aripă de tip reformator și scenariul bulgar era imposibil de realizat. Pentru camarila lui Ceaușescu, speranța consta în venirea la putere a „delfinului“ Nicu. Deci, când vorbesc despre lovitură de palat (ori de stat), mă gândesc la trecerea Armatei și Securității de partea grupului care avea să se coaguleze sub numele de consiliu al FSN (în special Ion Iliescu, Petre Roman, Marțian Dan, Virgil Măgureanu, Gelu Voican și alți câțiva, între care azi uitatul Cazimir Ionescu). Pluralismul era doar o concesie temporară. A trebuit să vină lupta din anii următori pentru a deschide spațiul politic și a recunoaște că revoluția inițială fusese nu doar o explozie haotică de nemulțumire, ci o acțiune colectivă cu scopuri radical antitotalitare (anticomuniste).

Peter Siani-Davies propune o analiză similară, opunându-se tentativelor de relativizare a semnificațiilor evenimentelor respective (vezi Revoluția română din decembrie 1989, Humanitas, București, 2006). Citez din concluziile cărții: „Suma revoluției este mult mai mult decât teroriștii și Frontul Salvării Naționale, și orice studiu care nu recunoaște acest lucru riscă să diminueze rolul miilor de oameni care au ieșit cu curaj pe străzi pentru a-l sfida pe Ceaușescu. Acești protestatari au fost cei care au făcut revoluția română din decembrie 1989 și, în ultimă instanță, o parte din aceștia au fost cei care au asigurat radicalismul evenimentului.“ Ceea ce realizează atât Ruxandra Cesereanu, cât și Peter Siani-Davies este tocmai necesara accentuare a faptului că sfârșitul tiraniei nu s-a petrecut în urma unor manevre de culise, ci ca urmare a unei altruiste și neînfricate revolte de masă care, prin consecințele sale, a fost în chip cert revoluționară.

Revoluția din Decembrie 1989 a dus la un conflict acut între cei care doreau o democrație pluralistă și susținătorii unei „democrații autoritare“. În urma deschiderii spațiului politic, odată cu prăbușirea dictaturii, în România a urmat o perioadă de confruntări, unele chiar violente, între partizanii pluralismului de tip vestic, inclusiv adepții monarhiei constituționale abolite abuziv de comuniști, și cei ai unui „despotism luminat“. Aceștia din urmă, grupați în jurul liderilor FSN, și în primul rând în jurul grupului Iliescu – Marțian Dan – Petre Roman, au pariat pe un model autoritar reformat. „Fără isme și fără partide“, proclama Silviu Brucan. Ion Iliescu cerea o „democrație originală“, afirmând că pluralismul politic ar fi vetust. În ianuarie 1990, FSN mobilizează muncitorii de la IMGB și alți mamuți industriali staliniști pentru a intimida partidele democratice și societatea civilă.

Ceea ce vreau să subliniez este că liderii FSN erau tributari modelului mental leninist de tipul „care pe care“. Mai mult, formați în școli de tip bolșevic, ei nu aveau nici un fel de răbdare ori înțelegere pentru acțiunile politice spontane. Asemenea lui Lenin, ei jurau pe un monolitism pe cât de persistent, pe atât de greu avuabil. FSN se pretindea democratic, însă formulele politice pe care le practica și încuraja erau de tip autoritar. Noul regim politic era, așadar, unul hibrid, în cel mai bun caz de genul „autoritarismului competitiv“, despre care se scrie masiv în literatura politologică. Oroarea de „forțele stihinice“ ale revoluției era dimensiunea fundamentală a acestei matrice comportamentale. Antitotalitarismul era mai degrabă un slogan oportunist decât o convingere reală între sprijinitorii FSN. Ceea ce la Budapesta, în perioada Revoluției Maghiare din octombrie–noiembrie