1956, se petrecuse în decursul a zece zile, anume destrămarea monopolului puterii în mâinile unui singur partid, avea să dureze în România mai bine de cinci ani. Una dintre cauze – deși nu singura – a fost continua agresiune simbolică exercitată de FSN (și de diversele sale incarnări ulterioare) împotriva opoziției democratice. Expresii de genul „o anumită parte a presei“, „golani“ și câte altele trădau aceeași aversiune în raport cu ideea diversității și a competiției libere a valorilor și opiniilor.

Opoziția era criminalizată, prezentată în chip continuu ca forță subversivă. Proclamația de la Timișoara, manifestul direcției radicale din tradiția Revoluției române, deci a acelor forțe care cereau accelerarea procesului de detotalitarizare a societății și de purificare morală, era respinsă vehement, iar autorii erau ponegriți în fel și chip. Slăbiciunea noii puteri, călcâiul lui Ahile îl constituia originea ei obscură. Ca și predecesorul său istoric, PCR, Frontul trăia sub semnul deficitului de legitimitate. Alegerile din primăvara anului 1990 îi vor asigura, evident, o legitimitate electorală, însă România va rămâne, cel puțin până în 1996, o „electocrație“ (Karen Dawisha), dominată de un partid gigantic – ceea ce eu numesc o megaformațiune de tip concern politic cu o ideologie postleninistă confuză și barocă, ce controla deopotrivă piața economică și pe cea simbolică. Statul de drept întârzia să se constituie într-o realitate palpabilă.

Problema centrală a noii puteri era incapacitatea de a înțelege logica istoriei, faptul că vechile metode de conducere (pe bază de conformism, obediență și constrângere) fuseseră abandonate în celelalte state cândva sovietizate. De aici și tergiversările în raport cu adevăratele reforme. Guvernul român a încercat să meargă în această direcție, în special în 1991, dar s-a prăbușit ca urmare a mineriadei din septembrie. Reacțiile de respingere a pluralismului au atins cote paroxistice în perioada asociată cu manifestația din Piața Universității (aprilie–iunie 1990). Opoziția îl vedea pe Ion Iliescu drept principalul arhitect al perpetuării unui „criptocomunism“ intolerant și obtuz. La rândul său, acesta nu făcea nimic ca să-și schimbe imaginea (chiar dimpotrivă, mai ales prin recurgerea la factorul extralegal al minerilor). Percepțiile mutuale, întemeiate pe memorii complet diferite ale dictaturii comuniste, duceau la o stare de incompatibilitate între principalii actori politici. Pentru feseniști, revoluția fusese o acțiune de lichidare a exceselor regimului Ceaușescu. Pentru PNȚCD și manifestanții anticomuniști, mesajul revoluționar, pecetluit de sângele martirilor, era unul al rupturii totale cu trecutul și al identificării responsabililor pentru ororile totalitare. De aici și tensiunile în fond insurmontabile ale perioadei. Cu timpul, aceste diferențe se vor atenua, însă nu vor dispărea. Cum vedem azi, chiar și după câteva decenii, în Mexic, Argentina, Brazilia și Uruguay, rănile trecutului pot fi negate sau ocultate, nu însă și vindecate prin tăcere. În chip inevitabil, ce s-a petrecut în decembrie 1989, ca și adevăratele mecanisme implicate în asemenea momente precum Târgu-Mureș și mineriadele din 1990, 1991 și 1999 trebuie să revină în discuțiile publice (istorice și politice). O democrație normală nu poate funcționa pe baza eternizării uitării.

Născută din pasiune, disperare și indignare, Revoluția română a fost întreruptă prin regruparea forțelor autoritar-birocratice. Unul dintre autorii care au surprins cu acuitate dualitatea Revoluției române a fost celebrul scriitor american de origine română Andrei Codrescu. Cartea sa Gaura din steag (Curtea Veche, București, 2008) rămâne un document semnificativ pentru capcanele întâlnite de noua și atât de precara democrație română după prăbușirea dictaturii totalitare. Apărută în 1991 la Editura Morrow din New York, cartea a fost publicată pentru prima dată în versiune românească în 1997, la Editura Athena. Am fost onorat să scriu prefața acelei prime ediții. Volumul este o mărturie țâșnită dintr-o imensă admirație pentru cei care au făcut posibilă destrămarea regatului minciunii. Consider că reflecțiile lui Andrei Codrescu rămân de o mare actualitate în efortul de a pricepe meandrele a ceea ce am definit cândva drept „cvasirevoluția“ română. Pentru că, este greu de negat, cea mai spectaculoasă dintre revoluțiile est-europene din 1989 a fost și cea mai rapid întreruptă (ori deturnată).

România este pentru Codrescu un teritoriu liric și magic, nu doar o realitate socială și politică. Documentarele de televiziune, ca și atâtea dintre poemele și prozele sale vorbesc despre această incandescentă relație – combinație de iubire, melancolie, ironie, dar și autoironie – dintre poet și țara unde s-a născut. De aici și interesul pentru latura umană a ceea ce s-a întâmplat în România în anii agoniei finale a sistemului comunist, dar și pentru acea aventură a rupturii cu ordinea totalitară pe care ne-am obișnuit să o numim Revoluția din Decembrie. Gaura din steag este unul dintre documentele capitale pentru înțelegerea tribulațiilor politicii, într-o Românie situată undeva între starea de dezmeticire și cea de descumpănire. O Românie în care starea de grație a fost prea rapid urmată de starea de greață. O Românie care a respins comunismul, dar căreia noii guvernanți îi rezervă experimentul „democrației originale“. O Românie în care fantomele trecutului bântuie încă, luând adeseori forme grotești. Este vorba despre acel prim an postrevoluționar, când derizoriul se înfrățise cu tragicul, iar impostura renăscuse fără rușine. România surprinsă de poet este aceea a unei revolte pure, similară cu insurecția de la Budapesta din 1956, pe care un grup de operatori cinici (cu pretenții de politicieni „pragmatici“) a izbutit pentru un timp să o domine. Evident, lucrurile aveau să evolueze în anii următori, însă radiografia propusă de Codrescu era, la momentul respectiv, de o impecabilă acuratețe.

În volumul discutat, Codrescu nu-și propune să scrie o istorie evenimențială a Revoluției din Decembrie, ci să exploreze componenta umană a colosalei prăbușiri sistemice care părea să se fi produs odată cu lichidarea cuplului Ceaușescu și dispariția (formală) a PCR. Nu mai puțin important, el a fost printre primii care au observat constituirea unui regim ostil valorilor