Remedios dovedi un simț al răspunderii, o grație naturală, un sînge rece care nu o vor părăsi niciodată în împrejurările cele mai nefavorabile. Ea a fost aceea care a avut ideea de a pune la o parte bucata cea mai bună din tortul de nuntă și de a i-o duce pe o farfurie, împreună cu o furculiță, lui José Arcadio Buendía. Legat de trunchiul castanului, ghemuit pe o bancă mică de lemn sub un umbrar din frunze de palmier, uriașul moșneag, decolorat de soare și de ploi, îi adresă un vag surîs de mulțumire și mîncă prăjitura cu mîna, mormăind un psalm de neînțeles. În mijlocul acestei petreceri cu tărăboi, care se prelungi și luni dimineața, Rebeca Buendía a fost singura care nu a luat parte la veselia generală. Ospățul ei căzuse baltă, Ursula decisese ca nunta ei să se oficieze în aceeași zi, însă Pietro Crespi primise vineri o scrisoare prin care i se vestea că mama lui era pe moarte. Nunta fu amînată pentru o dată ulterioară. La un ceas după ce primi vestea, Pietro porni spre capitala provinciei, dar pe drum se încrucișă cu mama lui, care, punctuală, sosi în noaptea de sîmbătă și recită la nunta lui Aureliano orația pe care-o pregătise pentru cununia fiului ei. Pietro Crespi reveni duminică la miezul nopții pentru a mătura cenușa ospățului, după ce deșelă sub el cinci cai în speranța că va ajunge la timp la cununia sa. Nu s-a știut niciodată cine a scris acea scrisoare. Hărțuită de întrebările Ursulei, Amaranta plînse de indignare și jură în fața altarului improvizat, pe care tîmplarii nu ajunseseră să-l demonteze, că este nevinovată.

Părintele Nicanor Reyna, pe care don Apolinar Moscote se dusese să-l caute în ținutul mlaștinilor pentru ca să oficieze cununia, era un bătrîn asprit din pricina ingratitudinii slujbei sale. Era o apariție tristă, numai piele și oase, dar cu un pîntec proeminent și rotund și cu o expresie de înger în decădere datorită mai degrabă sărăciei duhului decît bunătății. El avea de gînd să se reîntoarcă la parohia sa după cununie, a fost însă îngrozit de uscăciunea sufletelor din Macondo ai cărui locuitori prosperau în sminteală, ascultînd de legile firii, fără să-și boteze copiii și fără să cinstească sărbătorile cu sfințenie. Socotind că nici un ținut nu avea mai multă nevoie de sămînța lui Dumnezeu, se hotărî să mai rămînă încă o săptămînă pentru a-i creștina pe cei tăiați împrejur și pe păgîni, să legalizeze concubinajele și să împărtășească pe muribunzi. Însă nimeni nu-i dădu atenție. I se răspundea că ani și ani de zile oamenii au trăit fără preot, rezolvîndu-și problemele sufletului direct cu Dumnezeu, și nu se mai simțeau vizați de blestemul păcatului strămoșesc. Sătul de a predica în pustiu, părintele Nicanor se hotărî să înceapă construirea unei biserici, care să fie cea mai mare din lume, cu sfinți în mărime naturală și cu vitralii colorate în ziduri, pentru ca să vină lume tocmai de la Roma să-l cinstească pe Dumnezeu în focarul nelegiuirii. Umbla pretutindeni, cu o căldărușă de aramă, după pomană. I s-a dat mult, dar el voia și mai mult, deoarece lăcașul avea să aibă un clopot al cărui dangăt trebuie să salveze din valuri sufletele naufragiate. Se rugă atît de mult încît își pierdu glasul. Oasele îi scîrțîiau. Într-o sîmbătă, neizbutind după atîta vreme să adune nici măcar prețul portalului, se lăsă biruit de deznădejde. Ridică un altar improvizat în piață iar duminică trecu prin sat, sunînd dintr-un clopoțel ca pe vremea insomniei, chemîndu-i pe oameni la liturghie sub cerul liber. Mulți veniră din curiozitate. Alții, din nostalgie. Alții, pentru ca Dumnezeu să nu se simtă jignit de disprețul arătat reprezentantului său pe pămînt: Astfel, la ceasul al optulea de dimineață, jumătate din sat se găsi adunată în piață unde părintele Nicanor recită evanghelia cu un glas foarte răgușit din pricina milogelilor nesfîrșite. La încheiere, cînd mulțimea începu să plece în debandadă, ridică brațul să le atragă luarea aminte:

— O clipă, zise el. Vom fi acum martorii unui semn de netăgăduit al puterii nemărginite a lui Dumnezeu.

Băiatul care ajutase la slujba liturghiei aduse o ceașcă de ciocolată spumoasă și aburindă pe care o sorbi pe nerăsuflate. Își zvîntă apoi buzele cu o batistă pe care o scoase din mînecă, își ridică brațele în cruce și închise ochii. Părintele Nicanor fu văzut atunci ridicîndu-se cu doisprezece centimetri deasupra solului. Experimentul se vădi a fi foarte convingător. Timp de cîteva zile, trecu din casă în casă, repetînd experiența de levitațiune grație stimulentului său de ciocolată, în timp ce acolitul său strîngea atîția bani într-un săcușor încît la sfîrșitul a mai puțin de-o lună s-a putut începe construcția bisericii. Nimeni nu punea la îndoială originea divină a unei astfel de demonstrații, afară de José Arcadio Buendía, care privea imperturbabil la mulțimea sătenilor care se îngrămădiseră într-o bună zi în jurul castanului pentru a mai asista încă o dată la spectacolul revelației. Abia că se ridică de pe banca mică a sa și dădu din umeri cînd părintele Nicanor începu să părăsească solul și să se înalțe cu scaunul pe care ședea.

— Hoc est simplicissimus[1], zise pe latinește José Arcadio Buendía: homo iste statum quartum materiae invenit.[2]

Părintele Nicanor ridică mîna și cele patru picioare ale scaunului se așezară dintr-o dată pe pămînt.

— Nego! zise el, tot pe latinește. Factum hoc existentiam Dei probat sine dubio.[3]

S-a înțeles astfel că blestemata de limbă păsărească a lui José Arcadio Buendía nu era alta decît limba latină. Părintele Nicanor profită de împrejurarea că era singura persoană în stare să comunice cu el, pentru a încerca să-i insufle credință în creierul său tulburat. În fiecare după-amiază se așeza lîngă castan și predica în latinește, însă José Arcadio Buendía refuza cu încăpățînare să