— Dacă îmi dați voie, am să vă citesc stenograma ultimelor fraze. Ați spus: „Ca în fiecare an, în seara de 21 septembrie am invitat toți prietenii la mine acasă. Dar de data aceasta, ceva, nu știu prea bine ce, ceva mi se părea schimbat. Mi-am dat deodată seama că împlineam 33 de ani”. Ei, după aceea ați tăcut și ați întors capul spre fereastră.

Mi-era teamă că l-am supărat și nu îndrăzneam să-mi ridic ochii din carnet.

— Curios, vorbi tîrziu. Eram sigur că ți-am dictat mai mult. Poate îmi dictasem în gînd… Dar, în orice caz, reluă după o pauză, nu te-a frapat coincidența?

— Ba da. Dar m-au frapat și alte lucruri. Bunăoară, nu înțeleg cum de a știut Niculina că una din cheile de la intrare se află întotdeauna ascunsă sub preșul din fața ușii…

— Lasă astea! mă întrerupse fără să mai încerce să-și stăpînească nerăbdarea. Femeile de genul ei au o intuiție drăcească, aproape un fel de divinație… Dar ce zici de îndrăzneala ei cînd și-a smuls a doua oară rochia aceea penibilă, de cocotă bătrînă, și a rămas în maioul negru, și a început să danseze, bătînd din palme – dar ai remarcat cu cîtă eleganță își înălțase brațele deasupra capului și bătea totuși din palme cu putere, parcă ar fi avut castagnete?

De cîtva timp aș fi vrut să-i spun că mi-e sete, că aș fi băut cu mare plăcere un pahar cu whisky și sifon, dar m-aș fi mulțumit chiar cu un pahar mare cu apă. Dar nu îndrăzneam să-l întrerup.

— Nu ți-a adus aminte de nimic dansul acela? Al doilea dans și, pentru mine, cel mai reușit, cel mai fascinant?

— Să vă spun drept, mărturisii, n-am apucat să văd mare lucru. Mă dusesem în dormitor să răspund la celălalt telefon, și cînd am revenit, Niculina aproape că își terminase dansul. Doar ce-a mai făcut cîteva mișcări, a îngenuncheat, și-a tras rochia pe ea și s-a reașezat în fotoliu.

Pandele m-a privit lung, încruntat, ca și cînd n-ar fi înțeles prea bine.

— Cred că faci o confuzie, spuse. Telefonul a sunat mult mai tîrziu, după ce începuse al treilea „spectacol” – cum spuneau ei – și unde rolul principal îl avea băiatul… Dar, în sfîrșit, n-are nici o importanță, continuă fără să-mi lase timp să răspund. Mie mi-a plăcut cel mai mult al doilea dans. Mi-a adus aminte de dansul Salomeii din piesa lui Oscar Wilde, pe care am văzut-o în tinerețe, la Berlin. Dar mi-a amintit și de dansurile indiene, de spectacolele lui Udhai Shankar…

— Le-am văzut și eu, acum trei ani, aici, la București. Dar, îndrăznii, ridicîndu-mă brusc din scaun, tare aș bea un pahar cu sifon. Știu unde e, continuai îndreptîndu-mă spre bucătărie. Am să aduc și sticla de whisky.

L-am găsit plimbîndu-se preocupat, cu mîinile la spate.

— Știi că aventura aceasta începe să mă intereseze, spuse după ce i-am întins paharul și sticla cu whisky. Evident, toată povestea cu mama care i-ar fi spus adevărul după terminarea liceului, și acea inscripție care, în interpretarea Niculinei, ar dezvălui paternitatea băiatului, toată povestea mi se pare cusută cu ață albă. Copiii aceștia au venit aici cu alt scop. Dar care? D-ta ce crezi? mă întrebă brusc. Ce crezi că urmăresc?

Nu îndrăzneam să-i mărturisesc tot adevărul, să-i mărturisesc ce credeam eu, și anume că acea inscripție pe Roata morii, cel mai popular roman al lui Pandele: „Sibiu, Crăciun 1938, Orfeu, Steaua sus răsare…”, inscripție pe care mama lui Vladimir o completase șapte ani mai tîrziu, în 1945, adăugînd cu creionul: „Pentru Laurian, cînd va fi mare, ca să înțeleagă și să ne ierte”, inscripția aceasta era, așa cum observase Niculina, pe atît de tulburătoare pe cît era de misterioasă.

— După impresia pe care mi-au făcut-o, începui după o scurtă pauză, cred că sînt amîndoi pasionați de teatru, de spectacol. Iar ea, fata, este desigur o mare artistă – poate de aceea nu-și găsește loc în nici un teatru și își cîștigă existența dînd lecții de latină și franceză. În orice caz, amîndoi văd în teatru un spectacol sacru.

— Și atunci? mă întrerupse Pandele vădit dezamăgit de interpretarea mea. Atunci de ce-au venit la mine? Știau foarte bine că nu sînt autor dramatic, și chiar dacă aș vrea nu pot face nimic pentru ei.

— Impresia mea este că, luînd în serios spectacolul, considerîndu-l adică un ritual, au venit să vă ceară consimțămîntul la ritualul căsătoriei lor.

Pandele tăcu cîtva timp, apoi apucă paharul și începu să soarbă încet, pe gînduri.

— Ar putea fi și asta, spuse. De aceea m-am pretat la jocul lor și le-am dat consimțămîntul. În fond, de ce nu le-aș fi dat? Ce mă costa? adăugă, încercînd să imite (dar fără să reușească) vulgaritatea lui Paraschiv Simionescu, marele lui rival. Era doar o formalitate.

— Dar ați văzut că pentru ei, mai ales pentru fată, consimțămîntul era mai mult decît o formalitate, era un adevărat ritual. Ați văzut cît era de emoționată cînd, la despărțire, a căzut pe neașteptate în genunchi, v-a apucat mîna s-o sărute și v-a spus: Bénissez-nous, mon pére!

Mi-am dat imediat seama că făcusem o gafă, dar nu înțelegeam de ce. Pandele mă privea ciudat.

— Da, a fost un moment penibil, vorbi tîrziu. Nu mă așteptam să cadă în genunchi chiar în fața mea și să-mi sărute mîna. Nu știam ce să fac.

— În locul d-stră, îndrăznii, aș fi ridicat-o și aș fi sărutat-o pe amîndoi obrajii.

Pandele mă privi din nou surprins, aproape cu furie.

— Dar așa am și făcut, izbucni. Numai că n-am sărutat-o pe amîndoi obrajii. Am sărutat-o întîi pe frunte și pe urmă pe obraz…

Simțeam că roșisem și acest simptom de slăbiciune mă umili.

— Vă cer iertare. Poate n-am văzut bine. Eram acolo, lîngă ușă, bucuros că în sfîrșit se hotărîseră să plece, și poate mi-au scăpat anumite gesturi…

Pandele continua să mă privească, din ce în ce mai încruntat.

— Eusebiu, începu tîrziu, cu gravitate, dacă