— Sînt fericită că vă pot, în sfîrșit, întîlni, chiar într-o împrejurare atît de delicată. De la primele romane pe care le-am citit demult, în liceu, am regretat că n-ați voit să scrieți teatru…

Așa cum mi-a mărturisit-o mai tîrziu, Pandele era nu numai surprins, dar, fără să înțeleagă de ce, de-a dreptul emoționat. Întoarse capul către mine și mă prezentă.

— Domnul Eusebiu Damian. Neobositul meu secretar și harnic colaborator. Dacă veți putea citi într-o zi un volum de Memorii semnat cu numele meu, să știți că în cea mai mare parte au fost redactate de el, de Eusebiu. Căci i le dictez lui, adăugă izbutind să zîmbească, și eu nu știu să dictez…

Niculina își înclină ușor capul, dar nu-mi întinse mîna.

— Am venit cu cîteva costume în valiză, reluă, dar nu cred că e momentul cel mai potrivit pentru spectacol. Pregătisem mai multe spectacole, adăugă cu un zîmbet trist.

Nu reușea să-și desprindă privirile din ochii lui Pandele.

— Ne gîndisem la cel puțin patru, dacă nu cinci spectacole, preciză Serdaru. După cum ar fi evoluat întrevederea.

Pandele mă privi curios, parcă ar fi voit să se convingă că auzise bine.

— Îmi pare rău, spuse. Mi-ar fi plăcut să vă aud interpretînd, chiar aici, în biroul meu, un mare rol…

— Ne gîndisem la altceva, îl întrerupse Niculina. Nu atît la personagii din literatura dramatică universală, cît la spectacole tradiționale, cu sau fără măști, dar utilizînd scenarii de mim și coregrafie, acompaniate de anumite melodii străvechi, aproape uitate în zilele noastre. Laurian, bunăoară, cunoaște…

— Poate ar fi mai bine să nu insiști, o întrerupse Serdaru. Singurul lucru important…

— E adevărat, continuă Niculina, singurul lucru important este să ne dați consimțămîntul… Căsătoria va avea loc mîine. În cea mai strictă intimitate, cum se spune. De fapt, adăugă zîmbind, vom fi numai noi doi – și personagiile reglementare.

— Interesant! Foarte interesant! șoptii.

— Într-adevăr, foarte interesant, repetă Pandele.

Îmi căută din nou privirile. Niciodată nu-l văzusem atît de neajutorat; dacă nu l-aș fi cunoscut bine, aș fi crezut că e paralizat de un trac absurd, inexplicabil.

— În fond, de ce nu ne-am așeza? am exclamat, arătînd cu amîndouă brațele fotoliile și scaunele din birou.

— Adevărat, de ce nu luați loc? repetă Pandele adresîndu-se Niculinei și pregătindu-se să corecteze poziția fotoliului.

Evident, în clipa următoare am fost lîngă el; știam că trebuie să se ferească de eforturi fizice.

— Vă mulțumim, spuse Niculina după ce Pandele înconjură biroul și se așeză în fotoliul lui. Vă mulțumim din tot sufletul… Sînt 243 de zile de cînd visăm amîndoi la această întîlnire.

— Exact 243 de zile, repetă Serdaru. Le-am mai numărat o dată înainte de a veni…

Capitolul II

Abia închisesem ușa în urma lor cînd Pandele îmi spuse:

— Astă seară mănînci aici, cu mine. O rugăm pe Ecaterina să improvizeze ceva.

Aș fi vrut să-l întrerup, dar nu-mi lăsă timp. Vorbea repede, surescitat.

— Ea știe să se descurce. Poate o omletă cu șuncă și o salată. Și avem whisky, și țuică, și vin. Eu zic să începem cu un whisky. Dar poate d-ta preferi țuică…

— Nu, am să beau și eu tot whisky. Dar trebuie să vă informez, am adăugat repede, că Ecaterina a plecat pe la trei, trei și jumătate…

Pandele se îndreptase spre fotoliul lui de la birou, dar se întoarse brusc și mă privi mirat.

— Dar ce i-a venit? Cum de a plecat așa, fără să ne anunțe?

I-am întins foaia smulsă din calendar. În cinci propoziții scurte, scrise cu litere majuscule, singurele pe care le putea desena cu oarecare preciziune, Ecaterina se scuza că, auzindu-l „dictînd inspirat”, nu îndrăznise să intre în birou, să-l anunțe că pleacă din nou, pentru 24 de ore, și indica motivul: de data aceasta era sigură că l-a zărit în mașină (pe Ioanid, seducătorul) și știe unde să-l găsească.

— Bine, spuse, mototolind foaia de calendar, n-are nici o importanță. Ne descurcăm noi și fără Ecaterina. Dar, reluă, după o clipă, zîmbind, de data aceasta unde a afișat mesajul?

— Lipit de lampa japoneză.

Mă pregăteam să-i spun cum l-am găsit acolo. Puțin timp după ce Niculina începuse să ne vorbească despre repetițiile de la Predeal, mi-am adus deodată aminte de Ecaterina și m-am întrebat cum de a lăsat să intre o necunoscută, atît de straniu îmbrăcată și cu o valiză în mînă? Și atunci m-am ridicat discret și, aproape în vîrful picioarelor, am trecut în salon. Am descoperit repede pagina de calendar pe abajurul lămpii japoneze, lipită, ca de obicei, cu un timbru de zece bani.

— În fond, m-a întrerupt Pandele, n-are nici o importanță. Stai jos și spune: ce crezi de toată întîmplarea asta? Nu te-a frapat nimic?

— Ba da. M-a frapat în primul rînd…

— Într-adevăr, este extraordinar, m-a întrerupt din nou, parcă și mai surescitat. Este extraordinar că acest tînăr necunoscut, care se crede băiatul meu, a venit să-mi vorbească despre Orfeu și Euridice la mai puțin de un ceas după ce evocasem în fața dumitale aniversarea aceea cu Mihail Sebastian, Camil Petrescu și atîția alții, scriitori și artiști, cînd am discutat aproape toată noaptea despre teatru, am discutat mai ales posibilitățile de a reinterpreta miturile clasice, și eu le-am vorbit de mitul lui Orfeu…

Îl priveam încurcat; nu prea știam ce să spun.

— N-ați apucat să-mi vorbiți despre toate astea. Doar ce mi-ați spus: „Mi-am dat deodată seama că împlinisem 33 de ani”, și ați căzut pe gînduri. Priveați pe fereastră și mult timp n-am îndrăznit să vă întrerup meditația…

— Totuși, reluă Pandele, ți-am vorbit despre simbolismul vîrstei de 33 de ani – vîrsta lui Isus – și începusem să evoc discuțiile din noaptea aceea, cînd aproape m-am certat cu Camil, pentru că el recuza în bloc încercările de reactualizare a miturilor clasice, iar eu pretindeam că, cel puțin în cazul lui Orfeu și Euridice, un dramaturg contemporan ar putea…

Am scos carnetul din buzunar și l-am deschis la ultima