— Tot nu înțeleg.

— Schimbarea asta de program nu vă amintește nimic?

— Nu.

— E drept, au trecut de-atunci aproape treizeci de ani… Dar, iertați-mă că vă întreb: n-ați scris d-stră acum treizeci de ani Orfeu și Euridice, tragedie în două acte și cinci tablouri?

Pandele se rezemă de speteaza fotoliului și, dîndu-și ușor capul pe spate, începu să rîdă; părea foarte bine dispus, și nu înțelegeam de ce.

— Dar cum ai aflat, domnule, de Orfeu și Euridice?! Este singura piesă pe care am scris-o în viața mea; nu s-a jucat niciodată și n-am publicat-o nicăieri, n-am publicat nici măcar fragmente, în revistele timpului.

— Era o piesă în versuri albe, reluă Serdaru, o piesă mai mult religioasă decît filozofică, deși avea ca subtitlu: „Introducere la cea mai veche metafizică”.

— Era, mai ales, o piesă proastă, pretențioasă și artificială…

— Dar odată, continuă Serdaru, o singură dată, în decembrie 1938, a fost pusă în repetiție. La Teatrul Național din Sibiu.

— Ai aflat și de asta? exclamă Pandele tot atît de bine dispus. E adevărat, începuseră repetițiile, dar după vreo trei săptămîni, directorul Teatrului, Mihu, a demisionat – de fapt, a fost silit să demisioneze – și noul director mi-a scos piesa de pe afiș.

Serdaru îl ascultase fascinat, neizbutind să-și desprindă privirile din ochii lui.

— În săptămîna aceea erați la Sibiu. Asistați la repetiții. Și ați rămas și după ce s-au întrerupt repetițiile; sperați să-l convingeți pe noul director…

— Eram naiv. Eram un mare naiv.

— Erați tînăr…

— Nu chiar așa de tînăr, îl întrerupse Pandele zîmbind melancolic. Împlinisem de curînd 33 de ani…

Tăceau amîndoi fără să se privească. Mi s-a părut că trebuie să intervin, și cît mai repede.

— Dar eu tot nu înțeleg. Nu înțeleg ce legătură are una cu alta… Doar faptul că, și într-un caz și în celălalt, au fost întrerupte repetițiile.

Serdaru se întoarse către mine și mă privi recunoscător, ca și cum l-aș fi scos dintr-o mare încurcătură.

— Nici eu nu înțelegeam pînă nu mi-a atras atenția Niculina. Ea a remarcat că, în ambele cazuri, repetițiile unei piese reprezentînd coborîrea lui Orfeu în Infern au fost întrerupte în preajma Crăciunului. Și în ambele cazuri a urmat un spectacol evocînd Misterul Nativității, nașterea lui Isus în Bethleem…

— Dar, îl întrerupse Pandele, știi că Steaua sus răsare a fost scrisă mult mai tîrziu; a fost scrisă acum vreo șapte, opt ani…

Tînărul ne privi din nou pe amîndoi, zîmbind misterios.

— Nu e vorba de comedia anti-obscurantistă, de piesa lui Aurel Verigă, ci de cîntecul de stea, „Steaua sus răsare, ca o taină mare…”. Căci, repet, erați la Sibiu, și se apropia Crăciunul.

— E adevărat. Începuse să ningă și-mi era teamă că se vor înzăpezi trenurile. Așa cum s-a întîmplat, de altfel, adăugă visător.

— Ați petrecut primele zile ale Crăciunului la Sibiu, continuă Serdaru, și atunci ați sugerat cîtorva actori și actrițe care repetaseră Orfeu și Euridice să organizeze un spectacol de Crăciun: colinde, cîntece de stea…

Pandele îl ascultase pe gînduri, ușor încruntat, apropiindu-și la răstimpuri pleoapele.

— Nu cred că eu am avut această idee, spuse tîrziu, cu o voce joasă. Altminteri mi-aș fi adus aminte… îmi amintesc, doar că eram foarte deprimat, pentru că nu reușisem să conving pe noul director să-mi joace piesa și, mai ales, pentru că nu puteam fi, de Crăciun, la București. Țineam cu orice preț să petrec sărbătorile la București…

— Și totuși, stărui Serdaru, nu vă amintiți că în noaptea de Crăciun ați întovărășit întreg grupul – erau, printre ei, și cîțiva studenți de la Conservatorul din Cluj – i-ați întovărășit pînă la locuința prietenului dumneavoastră, care vă aștepta cu masa pregătită și, acolo, după ce-ați ascultat „Steaua sus răsare ca o taină mare”, ați spus actorilor, dar adresîndu-vă în primul rînd actriței care interpreta pe Euridice, le-ați spus că de-abia atunci ați înțeles cît de profundă și de semnificativă este asemănarea între Orfeu și Isus…

Pandele clătină de cîteva ori din cap, și-l întrerupse brusc.

— Nu, nu, te înșeli! Asemănarea între Orfeu și Isus am descoperit-o mult mai tîrziu. Am încercat chiar să scriu o nuvelă pe această temă, dar subiectul mi s-a părut inoportun și am întrerupt-o… Și nu-mi aduc aminte să fi avut vreun prieten la Sibiu, care mă aștepta, în noaptea de Ajun, cu masa întinsă. Singurul cu care începusem a mă împrieteni era Mihu, fostul director al teatrului.

Atunci i-am auzit pentru întîia oară glasul.

— Laurian, recunoaște că n-ai reușit!

Am întors speriat capul. Ușa cea mare, dinspre salon, era larg deschisă, și în prag, cu o valiză în mînă, se afla o tînără curios, aș zice chiar provocator, îmbrăcată; o rochie foarte lungă, de culoarea aguridei, care, cu vreo 10–15 ani înainte, fusese probabil o rochie elegantă, dar de-atunci fusese necontenit purtată, și de nenumărate ori ajustată și reajustată.

— Dar, după cum știi, continuă, rareori anamneza reușește de la prima încercare.

Niciodată nu auzisem o asemenea voce. Nu semăna cu nici o altă voce de femeie, de artistă sau de primadonă din cîte auzisem pînă atunci. Mă ridicasem, încurcat, în picioare. Așa cum mă așteptam, cîteva clipe în urmă Pandele se ridică și el de la birou. Părea tot atît de surprins ca și mine.

— Eu sînt logodnica, Niculina Nicolae, și vă cer iertare că am ascultat la ușă. Dar era vorba de ceva foarte important pentru noi; în primul rînd pentru mine, adăugă așezînd cu grijă valiza pe marginea covorului.

De-abia atunci, privind-o cum se apropia de noi zîmbind, în ritm lent, liturgic, alternînd, ca la procesiune, pașii mari cu scurte opriri pe loc, de-abia atunci mi-am dat seama că era foarte frumoasă. Se apropie de Pandele și își întinse mîna, plecîndu-și în același timp fruntea, ca și cum s-ar fi