cînd am ajuns în dreptul bisericii, mi-am adus aminte că n-am vorbit de comoară. Șovăiam; nu știam dacă e bine să mă întorc. Rezemat de singurul camion care mai rămăsese, von Balthasar mă privea lung. Dar parcă nu m-ar fi văzut.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

NOUĂSPREZECE TRANDAFIRI

Pentru Ileana si Ioan Cușa

Capitolul I

De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul și l-am băgat în buzunar.

— Dacă voiți, îndrăznii tîrziu, vin mîine cu un ceas mai devreme, sau chiar cu două ceasuri. Și vă aduc și textul dactilografiat.

— Pentru mîine, spuse întorcîndu-și leneș capul, îmi făcusem alte planuri… Totuși, reluă după o pauză, totuși cred că e cea mai bună soluție…

Atunci am auzit bătînd în ușă. Surprins, m-am ridicat brusc din fotoliu, dar în clipa următoare ușa se deschise și intră un tînăr înalt, blond și, mi s-a părut, neobișnuit de palid. Înainta timid și totuși cu pasul ferm, hotărît.

— Vă rog să mă iertați, spuse îndreptîndu-se spre birou. Dumneavoastră sînteți domnul Anghel D. Pandele? Maestrul?

— Dar ce dorești dumneata? l-am întrerupt.

Ca și cum nu m-ar fi auzit, tînărul se apropie de birou.

— Maestrul Dumitru Anghel Pandele? repetă. Scriitorul?

— Eu sînt, răspunse Pandele zîmbind, după obiceiul lui, enigmatic și, într-un anumit fel, ironic.

Tînărul se opri în dreptul scaunului de lîngă mașina de scris și își trecu de mai multe ori palma stîngă pe frunte.

— Vă rog să mă iertați, șopti, dar în acest caz…

Răsuflă adînc și continuă, ridicînd treptat glasul și rostind cuvintele rar, cu solemnitate.

— Vă rog să nu vă supărați, dar în acest caz… În acest caz, dumneavoastră sînteți, vă rog să mă iertați că vă spun asta… D-stră sînteți părintele meu, tatăl meu…

Apoi se așeză pe scaun și întoarse deznădăjduit capul spre mine, parcă m-ar fi implorat să-i vin în ajutor. Nu înțeleg de ce m-au iritat privirile acelea de condamnat la moarte.

— Pe unde ai intrat? l-am întrebat făcînd un pas spre el.

— Pe la bucătărie… Am găsit ușa deschisă, și atunci…

— Și de ce-ai venit? l-am întrerupt. E o încercare de șantaj? Sau suferi cumva de schizofrenie?

— Vă rog să nu vă supărați, spuse ridicîndu-se lent, cu demnitate. Știam că are să fie greu, că va fi chiar penibil. Dar trebuia s-o fac. Am făgăduit…

— Cui ai făgăduit? întrebă Pandele.

Părea calm, oarecum indiferent, dar îl cunoșteam bine; știam că, așa cum îi plăcea să spună, era stăpînit de viciul nobil, deși calomniat, al curiozității.

— Logodnicei mele, Niculina. I-am făgăduit că voi veni să vă cer consimțămîntul. Consimțămîntul la căsătoria noastră, preciză roșind ușor. Evident, este numai o formalitate. Nu vă cerem nimic. Și nu vom spune la nimeni. Iar dacă nu vă place de noi, nu vom mai veni a doua oară…

Ascultîndu-l, mi-am dat seama că ar putea să-mi devină simpatic. Într-un alt costum, și fără cravată, ar fi fost un tînăr interesant; avea un profil de medalie alexandrină.

— Cum te numești d-ta? îl întrebă Pandele.

— Serdaru. Laurian Serdaru. Am 28 de ani, și am absolvit amîndoi, Niculina și cu mine, Conservatorul din București. Dar eu sînt instructor de înot la Uzinele Uricani, iar Niculina dă lecții particulare de franceză și latină.

Pandele continua să-l privească în ochi, adînc, concentrat. Nu mai zîmbea.

— Dar, în fond, ce te face pe d-ta să crezi că ai putea fi băiatul meu? Ți-a spus mama d-tale?

Tînărul își trecu din nou, de mai multe ori, palma stîngă pe frunte.

— Nu. Mama nu mi-a spus niciodată nimic. Bănuiesc, totuși, că intenționa să-mi spună mai tîrziu, după terminarea liceului. Dar mama a murit cînd eu aveam nouă ani.

— Atunci, l-am întrerupt, cum de știi că ți-ar fi spus asta mai tîrziu, că ți-ar fi spus-o după terminarea liceului?

Serdaru întoarse capul spre mine; era tot atît de palid ca și în clipa cînd intrase în birou.

— Nu cred că am dreptul să vă mărturisesc asta, spuse tîrziu…

— În fond, interveni din nou Pandele, dacă n-o știi de la mama d-tale, de unde o știi? Cine ți-a spus-o?

Tînărul ne privi pe rînd pe amîndoi și figura i se lumină, ca și cum, chiar în acea clipă, și-ar fi amintit de o secretă bucurie.

— O știu de la Niculina. Ea a descoperit asta, iarna trecută, înainte de a ne logodi. A descoperit-o la Predeal, în timpul repetițiilor. Se repeta Steaua sus răsare… și făceam amîndoi parte din figurație.

Pandele ridică de mai multe ori din umeri; ghiceam că întîmplarea începe să-l amuze.

— Nu înțeleg, spuse cu inimitabila lui falsă gravitate.

— Aveți dreptate să nu înțelegeți, pentru că lucrurile sînt mai complicate decît par la prima vedere. Vreau să spun, nu puteți înțelege înainte de a ști că noi repetasem la început Orfeu în Infern, repetasem vreo trei săptămîni – și acolo, în ultimul act, aveam și noi rolurile noastre; firește roluri modeste, dar oricum, nu făceam numai figurație… Dar, pe neașteptate – primise probabil dispoziții de la Centru – pe neașteptate, Direcția a decis întreruperea repetițiilor. Și pentru că se apropiau sărbătorile Crăciunului, au înlocuit Orfeu în Infern, cu Steaua sus răsare… Știți, adăugă coborînd glasul, Steaua sus răsare este considerată, pe drept cuvînt, cea mai reușită comedie anti-religioasă, anti-obscurantistă cum se spune de obicei.

Tăcu brusc, și-l privi pe Pandele lung, concentrat, parcă ar fi așteptat ceva,