am visat cinci cruci. Dar patru căldări s-au pierdut demult, înainte de moșii și strămoșii noștri. De aceea am tot visat o cruce de aur și patru de lemn negru, patru cruci părăginite. Pe astea patru le-au găsit alții, înaintea noastră…

Von Balthasar își scoase casca și începu să-și șteargă fruntea cu batista. Era o batistă murdară, plină de sînge și de praf.

— Dar de ce ați așteptat atît? mă întrebă. Și crezînd că nu înțeleg, adăugă: Dacă bătrînul are 90 de ani și a visat comoara de cînd era copil, de ce-ați început s-o căutați de-abia acum?

Zîmbeam, pentru că pregătisem să-i răspund în așa fel încît să nu ghicească. Nu voiam să afle de Ilaria. Cum a visat și ea, și ne-a hotărît pe toți s-o căutăm, și chiar în noaptea aceea, de Sfîntă Mărie, a dat de comoară, a simțit-o sub lopată, dar n-a apucat s-o dezgroape, pentru că pînă să vină Lixandru cu tîrnăcopul, comoara s-a afundat ca o săgeată, adînc, în pămînt.

— Am început s-o căutăm după 23 august, după ce-am aflat de armistițiu. Pînă atunci, oamenii se tot codeau. Dar ne-a spus Moșu c-au să vină vremuri grele, că acum e timpul.

— Acum e timpul… repetă von Balthasar visător. Acum e timpul, pentru că au să vină vremuri grele. Acum se găsesc comorile, cînd se prăbușește lumea… Sarmizegetusa! exclamă el, luminîndu-se deodată la față. Îți mai aduci aminte de Sarmizegetusa?

— Îmi aduc foarte bine aminte. Am învățat la școală. Dacii, strămoșii noștri.

— Dar ei își îngropau comorile cînd se prăbușea lumea. Iar voi de-abia acum începeți să le căutați…

Nu știam ce să răspund și am ridicat din umeri.

— Așa ne-a spus Moșu. Ne-a spus să căutăm comoara, c-au să vină vremuri grele…

Von Balthasar își înălță ochii spre cer. Parcă începeau să se adune norii.

— Ah! Românie, Românie! exclamă el privind pe deasupra noastră, peste sat, peste deal. Ce țară! Ce neam!… Ați rămas ce-ați fost de atîtea mii de ani. S-au risipit zeii, v-a uitat Zalmoxis, dar voi ați rămas cum v-au ursit strămoșii voștri…

Își coborî privirile și-mi căută ochii. Parcă ar fi voit să mă fulgere.

— De ce n-ați avut noroc? mă întrebă ridicînd glasul. De ce trebuie să vă prăbușiți înainte de vreme?

Îi scăpărau ochii de parcă ar fi fost mîniat.

— Vă prăbușiți în întuneric pentru încă o mie de ani. Întuneric, în adînc, tot mai adînc…

Își trecu mîna pe frunte, parcă ar fi vrut să ofteze. Apoi se întoarse spre Leopold.

— Schicksal! spuse el zîmbind amar.

— Schicksal! repetă celalt.

Von Balthasar își puse brusc casca și mă privi din nou. Avea acum privirile reci, înghețate.

— Aveam nevoie de oameni, spuse. Avem cu noi dinamită, dar ne trebuiesc și oameni. Trebuie să distruge șoseaua pînă la Dumbrăvi. Noi o dinamităm, iar dumneavoastră săpați șanțuri pe margini. Dar nu cum ați săpat pînă acum. Ne trebuiesc șanțuri adînci și largi, șanțuri antitanc.

Ascultam zîmbind. Îl zărisem de departe pe Vasile și îmi venise inima la loc.

— Credeați c-o să-l las fără coșciug? strigă el. Vasile oprise, după obiceiul lui, cu o mînă în șold, și toată fața i luminase: I-am adus bradul, spuse. Brad împărătesc.

— Ce e cu dumnealui? întrebă Leopold.

— A venit pentru coșciug, îl lămurii. Coșciug pentru Moș. Trage să moară. Are peste nouăzeci de ani…

Soldatul ne privea pe rînd, nedumerit, încercînd să ghicească ce se întîmplă. M-am întors spre el:

— Sörg, i-am spus. Ein schoner Sörg für Grossvater. Neunzigjahre alt.

Ne spusese că are nevoie de clopotniță, că va așeza acolo două mitraliere. Dar ne mai spusese și asta: că dacă nu adunăm oamenii, aruncă biserica în aer, întîi, clopotnița, apoi stranele, apoi ușile împărătești, apoi altarul. Cînd l-am văzut că urcă dinamita în clopotniță, m-am întors către Popă.

— Ne-au biruit, părinte. Trebuie să ne supunem. Spune lui Lixandru să adune oamenii. Dacă tot trebuie să facem șanțurile, mai bine să ne apucăm acum, pînă ce nu începe ploaia.

M-am îndreptat spre casă. Ilaria mă aștepta în tindă. N-o mai recunoșteam. Era ca cea mai frumoasă femeie de la oraș. Nu știam ce să-i spun. Mă uitam la ea.

— Marine, să-ți aduci aminte de mine, așa cum mă vezi acum, tînără și frumoasă…

Mă privea zîmbind, cu mare tristețe.

— Nu știu ce am, adăugă. Mi s-a închis inima, și parcă s-au stins toate. Dar dac-o fi să mor, să mă îngropați așa cum mă vezi acum, cu rochia asta, cu salbă și cu mărgele.

— Zi Doamne ferește! o întrerupsei, și-mi făcui cruce.

— Acum, că m-ai văzut și ți-am spus… Se opri și se făcu deodată albă la față. Ce s-aude? mă întrebă coborînd glasul.

— Au pus nemții dinamită pe șosea. Spun că au ordin să distrugă șoseaua pînă la Dumbrăvi.

Ascultă așa un timp, apoi își aprinse țigara.

— Cu rochia asta, repetă, cu salbă și cu mărgele. Aș fi vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce.

— Cînd mă întreba lumea la Constanța, le spuneam: orfană am fost de cînd mă știu, dar nu m-a uitat Dumnezeu și mi-a dat un frate vitreg. Frate vitreg, dar mai bun ca fratele de sînge. Dar acum e pe front; pe front, în Rusia. Se întrerupse iar și tresări: Ce s-aude, Marine?

Ascultam și eu nedumerit.

— Astea-s tunuri, spusei. Dar nu sînt tunuri românești, și parcă nici nemțești n-ar fi. Seamănă cu brandturile rusești.

— Acum, că ți-am spus și m-am liniștit, cum o vrea Dumnezeu. Dar să ții bine minte rochia, adăugă.

Intrai după ea în odaie și mă oprii în prag. Moșu părea că doarme, cu lumînarea aprinsă lîngă căpătîi. Căutai revolverul și făcui semn Ilariei să se apropie.

— Eu trebuie să mă duc. Dacă ți-e frică, uite, ține revolverul ăsta. Dar să știi că e încărcat. Să nu…

— Nu, nu mi-e frică, mă întrerupse Ilaria. Nu e asta. Nu mi-e frică de nemți, nici de ruși. Doar că mi s-a închis inima, așa deodată…

De-abia