Moșu mă privea și pe mine lung, parcă i-ar fi fost greu să mă recunoască.

— Dar Vasile unde e? de ce-a plecat? întrebă el deodată. Cine o să-mi facă coșciugul?

— Nu te mai gîndi, îl întrerupse Popa. Nu te îngropăm noi fără coșciug. Om găsi noi, în șapte sate, dulgher să-ți facă coșciugul.

— Dar nu ca Vasile, spuse Moșu. Nu mai găsim noi meșter ca Vasile. Întoarce încet capul spre Ilaria: De ce-o fi plecat?

— I-a fost frică. A fugit și el ca ceilalți, spre munte.

— Poate că nu știe, spuse Moșu, și d-aia a plecat. Că nu știe…

— Ce să știe? îl întrebai.

— Nu știe, repetă coborînd glasul.

Închise din nou ochii. Părea că doarme, senin, împăcat. Popa se așezase pe scaun. Lîngă fereastră, Ilaria privea în întuneric, fumînd.

— Trebuie s-o găsiți, vorbi deodată Moșu. Că dacă n-o găsiți, nu se îndură Dumnezeu și nu mă ia. Și am să mă chinui așa pînă după Sfîntul Dumitru.

Lixandru, dascălul, ceilalți ne așteptau în curte.

— Ce spune Moșu? întrebă dascălul.

— Spune să ne întoarcem la șanțuri. Că trebuie s-o găsim…

Am pornit toți după Popă, strînși unul într-altul, căci femeilor le era frică.

Dormeam greu, Ilaria mă zguduia din toate puterile să mă trezească.

— Au venit, șopti. Sînt nemți.

— Și galbenii? o întrebai.

— Jumătate sînt la Lixandru, să-i împartă oamenilor, cînd s-or întoarce. Jumătate i-am ascuns sub patul Moșului.

Mă frecam la ochi. Așadar, nu visasem; găsisem comoara. O găsise Ilaria, către dimineață, cînd nu mai rămăseseră decît Lixandru, cu nepoții și cu mine. O găsise departe de șanțul în care săpa în neștire Lixandru.

— Ia veniți încoa! ne-a strigat. Mi se pare mie sau…

Ne-am făcut cruce. După socoteala lui Lixandru, erau acolo, în ulcică, peste o mie de galbeni.

— Nu te ridica în picioare, să nu te vadă sentinelele pe fereastră, șopti Ilaria.

De-a bușilea, m-am tîrît pînă la lada de campanie. Mi-am îmbrăcat tunica de sergent. În piept mai rămăsese o singură decorație, dar era cea bună: Crucea de Fier. Cînd m-am îndreptat spre ușă, Ilaria își privea obrazul într-o oglinjoară.

— Dacă te poți înțelege cu ei, spune-le că noi nu știm nimic…

Fără îndoială, dormisem adînc. Doar la cîteva zeci de metri, pe șosea, se aflau patru camioane, cu mitraliere în poziție de tragere, iar în fața bisericii, cîteva motociclete. Nu auzisem nimic. Îmi netezeam cu palma tunica. N-o mai îmbrăcasem de mai bine de un an. Dar simțeam că-mi lipsește ceva, și nu-mi dădeam seama ce. Doar după ce-am deschis poarta și am zărit sentinela cu pușca-mitraîieră și pe cei doi ofițeri, am înțeles ce era. Nu se mai auzeau tunurile.

— Kamarad! am strigat de departe. Ich streche deutsch. Aber wenig, sher wenig…

Unul din ofițeri începu să rîdă. Celalt mă privea nedumerit, ca și cum s-ar fi întrebat dacă nu cumva îmi bat joc de el.

— Vorbim românește, spuse. Ce se întîmplă aici? Unde sînt oamenii?

— Au fugit în munte. Le-a fost frică…

Locotenentul care rîsese cu atîta poftă mă privea acum prietenos, dar cu mare tristețe. Se apropia încet de mine.

— Unde ți-ai lăsat brațul? mă întrebă.

— La Cotul Donului. În a doua bătălie de învăluire de la Cotul Donului.

— A doua bătălie de învăluire, repetă el visător. A doua bătălie de la Cotul Donului.

Vorbea atît de bine românește, încît nu puteam crede că nu e român. Se întoarse către celalt:

— Cum trebuie să-l salutăm? Ca erou, ca aliat, ca dușman, ca prizonier, ca ostatec?

Părea că stă să izbucnească din nou în rîs, dar se stăpîni, își lipi călcîiele și mă salută, strigînd:

— Heil! Sieg!

Soldatul întoarse capul spre el, apoi către mine și trecu arma în cealaltă mînă și-mi zîmbi.

— Domnul locotenent e scriitor, e un poet, începu cellalt. Are imaginație, fantezie, humor. Știi ce e aia scriitor? Știi ce e un poet?

— Știu. Am învățat la școală. Am citit și eu poezii. Eminescu, Alecsandri.

— Domnul locotenent von Balthasar e un foarte mare poet. Tot atît de mare ca Eminescu. E născut, ca și Eminescu, în Bucovina. Și dacă scapă de ruși și de Curtea Marțială, are să fie cel mai mare poet al Marelui Reich!

Am ghicit, și am simțit cum mi se bate inima. La începuti îmi fusese teamă de poet, crezusem că el băuse prea mult. Mă înșelam.

— Domnul locotenent von Balthasar are imaginație, are fantezie, continuă celalt. Cînd a dat cu ochii de șanțuri, mi-a spus: „Leopold, șanțurile astea le-au pregătit pentru noi. Își închipuie c-au să cîștige bătălia, și pentru că, probabil, au hotărît să nu mai ia prizonieri, ne-au săpat gropile din timp.”

Fără să-și dezlipească privirile de ale mele, von Balthasar șuieră cîteva minute. Leopold tăcu, zîmbind încurcat.

— Ce e cu șanțurile din marginea satului? mă întrebă von Balthasar. Cine v-a dat ordin să le săpați?

Mă așteptam la întrebare, știam ce-am să răspund, și totuși îmi era frică.

— Căutăm o comoară, începui. Sîntem toți oameni săraci. Pe aici, pămîntul nu e bun. Ne-am hotărît să căutăm comoara și cînd om găsi-o, s-o împărțim frățește, creștinește. Sîntem vreo sută de familii. Dar acum s-au risipit oamenii, au fugit în munte. Am rămas puțini și merge greu.

— Ce merge greu?

— Șanțurile. Săpatul șanțurilor. Muncim numai nopțile. Ne cam ferim de vecini. Ne e frică de ruși. Dacă n-o găsim pînă ce dau rușii peste noi, n-o mai găsim niciodată.

— Dar de unde știți c-o s-o găsiți? întrebă Leopold. Cine v-a spus de comoară?

Șovăiam, încercînd să zîmbesc. Poate că nu trebuia să le spun.

— E o poveste lungă, am început eu în cele din urmă. Avem aici, cu noi, în sat, un bătrîn de peste nouăzeci de ani. El a visat întîi la comoară. A visat pe cînd era copil, și de-atunci visează întruna. Ne-a spus: La început, au fost cinci căldări pline cu aur. Așa a fost, pentru că