limbile și literaturile pe care se trezise că le cunoaște nu i-au știrbit bucuria de a le învăța și cerceta.

Recitite după cîțiva ani, unele fraze îl încîntau: „Nu înveți bine și cu plăcere decît ceea ce cunoști deja.” Sau: „Nu mă comparați cu un calculator electronic. Ca și mine, dacă a fost corect alimentat, calculatorul poate recita Odiseea sau Eneida; dar eu le recit altfel de fiecare dată.” Sau: „Beatitudinile pe care le poate oferi orice creație culturală (precizez: creație culturală, nu numai artistică) sînt ilimitate.”

Își amintea întotdeauna cu emoție misterioasa epifanie a celor doi trandafiri. Dar, la răstimpuri, îi plăcea să-i conteste validitatea de argument filozofic. Urmau atunci lungi dialoguri care-l încîntau; își făgăduise chiar să le scrie, mai ales pentru valoarea lor (i se părea) literară. Ultima dată însă, dialogul se încheiase destul de repede, și chiar abrupt. „În fond, își repetase în acea seară din iarna lui 1944, asemenea fenomene parapsihologice pot fi efectul unor forțe pe care nu le cunoaștem, dar pe care le poate controla inconștientul.” „E foarte adevărat, se auzise gîndind. Orice acțiune este efectuată printr-o forță mai mult sau mai puțin cunoscută. Dar, după atîtea experiențe, ar trebui să-ți revizuiești principiile filozofice. Bănuiești la ce fac aluzie…” „Cred că da”, recunoscu zîmbind.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

ȘANȚURILE

— N-are să plouă, le-am spus. Dacă ne ajută Dumnezeu și Maica Domnului, în noaptea asta o găsim.

Dar eram puțini, vreo douăzeci. Lixandru, cu nepoții, Popa, dascălul, restul, multe femei.

— Unde sînt ceilalți, părinte? l-am întrebat.

Popa ridică din umeri.

— Te faci că nu vezi, nu auzi, spuse. Ia ascultă!

Am întors capul spre vale. Se auzeau acum mai deslușit, dar încă foarte departe.

— Astea nu-s tunuri rusești, părinte, l-am liniștit. Astea sînt ale noastre. Dar nu vin într-aici. N-au ce să caute pe-aici. Ți-am spus, urcă toți spre Oglindești. Acolo s-au concentrat nemții. Acolo au să se înfrunte, într-o zi, două…

Popa oftă, scuipînd în palme, și înfipse lopata în pămînt. Dar după cîteva clipe se opri din nou.

— Nu poate să fie pe-aici, Marine, spuse. Pe-aici e numai pietriș.

Cum de l-a auzit? Eu n-o văzusem. Nici nu crezusem că va veni noaptea asta. O lăsasem lîngă patul Moșului. „N-aș vrea să moară înainte de a o găsi, îmi spuse. Și nu mai are mult…”

Și acum, deodată, era lîngă noi, în spatele Popii. Am tresărit amîndoi.

— Dacă ai dat de pietriș, e semn bun, părinte, spuse. Așa a fost și în noaptea de Sfîntă Mărie. Am dat întîi de pietriș.

Mai trase o dată din țigară și mi-o întinse să i-o țin. Ceru tîrnăcopul. Mă dădui în lături, cu țigara între degete. Mi-era rușine s-o las pe ea să cerceteze pietrișul cu tîrnăcopul. Ascultam cum mi se bate inima, mai tare, tot mai tare. S-au adunat și ceilalți.

— Pe-aici să fie, spuse Ilaria. Așa a fost și de Sfîntă Mărie.

Săltă o piatră mare cu tîrnăcopul.

— Ia vezi dumneata, Lixandre, spuse.

Apoi întoarse capul înspre mine și-i dădui țigara. Lixandru scormonea sub piatră.

— Poate ne-o ajuta Dumnezeu și Maica Domnului, șopti una din femei, făcîndu-și cruce.

— Binecuvîntează-ne, părinte, spuse Lixandru fără să ridice capul. Spune o rugăciune, să nu se mai afunde în pămînt.

— Să nu ne mai scape printre degete, cum ne-a scăpat de Sfîntă Mărie, vorbi una din femei. Iar de-o fi fermecată…

— Nu e fermecată, o întrerupse dascălul.

Lixandru se înălță din șanț, cu mîna pe tîrnăcop.

— Lăsați-l pe părinte să spună rugăciunea.

Popa își făcu cruce și plecă fruntea.

— Ajută-ne, Doamne, s-o găsim, că sîntem prăpădiți și urgisiți. Și-au să vină vremuri grele, pîrjol și foamete… Ajută-ne Doamne…

Ne închinam toți, și ne rugam.

— Doamne-ajută! spuse Lixandru și îngenunche din nou în fundul șanțului.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, o găsim în noaptea asta, spuse dascălul. Că nu e comoară fermecată. N-are flacără albastră…

Lixandru scoase piatra și o așeză pe marginea șanțului. Era o piatră mare, bolovănoasă, care parcă se clătina întruna. O apucă dascălul cu amîndouă mîinile și o dădu deoparte. Lixandru începu să răscolească din nou cu tîrnăcopul. Îl priveam toți ținîndu-ne răsuflarea. După cîtva timp, îl auzii cum oftează. Nu-i vedeam obrazul dar îl ghiceam încruntat, amărît.

— Poate n-o fi aici, vorbi Popa. Dacă ne-am întoarce fiecare la șanțurile noastre? Mai avem cinci ceasuri pînă la ziuă. Dacă ne ajută Dumnezeu, pînă în zori o găsim.

Făcui semn femeilor de lîngă mine să se întoarcă la șanțul lor. Era șanțul ăl nou, pe care-l începusem cu două nopți mai înainte. Pornea și el, ca toate celelalte, din șosea și se îndrepta spre cimitir. Așa cum ne sfătuise Moșu. Dar femeile șovăiau.

— Ia stați! șopti una din ele. Parcă se aude ceva.

Se auzeau surde, depărtate, bubuiturile de tun. Dar se mai auzea ceva, cînd departe, cînd foarte aproape. Ca un geamăt, un suspin.

— Nu cumva o fi murit Moșu? strigă deodată Ilaria.

Mă privi scurt, speriată, și porni alergînd spre casă.

— Doamne ferește! făcu Popa închinîndu-se.

Porni și el, și după el, noi toți.

Nu murise. L-am găsit moțăind, uitîndu-se la lampă. Ilaria îi înălță capul pe perne.

— Să-mi aprinzi o lumînare, spuse. S-o am aici, lîngă mine, că poate se îndură Dumnezeu.

Se apropiase și popa de pat. Moșu îl privi lung, ca și cum s-ar fi trudit să-l recunoască.

— De ce v-ați întors? îl întrebă. Cui i-a fost frică?

— Femeile, începu Popa. Femeile. Una din femei…

Apoi îmi făcu semn să-l lămuresc eu.

— Li s-a părut că se aude