Își lăsase să-i crească mustața, așa cum i se spusese, groasă și neîngrijită.

— Modificarea figurii va avea loc mai tîrziu, îi spuse în seara de 25 septembrie.

Își stăpînea greu emoția.

— Chamberlain și Daladier sînt la Munchen, spuse intrînd. Totul se poate întîmpla de la o zi la alta. Cei care se ocupă de dumneata au schimbat planul, reluă tîrziu, așezîndu-se în fotoliu. Vei fi evacuat noaptea, în mare secret, dar în așa fel încît ceilalți să afle, mai precis, să vadă mașina cu care vei fi transportat. Apoi, la douăzeci, douăzeci și cinci de kilometri…

— Cred că am ghicit restul, îl întrerupse zîmbind. La douăzeci-douăzeci și cinci de kilometri de București va fi înscenat accidentul…

— Exact. Vor fi chiar și cîțiva martori. Presa va vorbi de un accident ca oricare altul, în care au pierit carbonizați trei bărbați. Dar diversele servicii de informații vor afla că victimele erau dumneata și cei doi agenți care te însoțeau, în drum spre o destinație necunoscută. Se va lăsa să se înțeleagă că voia să te pună la adăpost într-un loc foarte sigur. Așa se va întîmpla, de altfel, reluă după o pauză. Nu știu unde vei fi ascuns. Dar acolo ți se vor face modificările de care-ți vorbeam. Cel mai tîrziu într-o lună, cu pașaport în regulă, vei fi transportat la Geneva, nu știu cum, nu mi s-a spus. Bernard a propus Geneva; crede că în momentul de față Parisul nu e locul cel mai sigur. Dar va veni să te vadă cît de curînd. Voi veni și eu, adăugă tîrziu. Cel puțin, așa sper…

Capitolul III

Pe Profesor n-a mai apucat să-l vadă. A murit la sfîrșitul lui octombrie. Îi fusese teamă că așa se va întîmpla din ziua cînd, abia intrat în odaie, izbucnise: „Lucrurile sînt mult mai grave decît ne așteptam!”… Îl văzuse atunci cum își apasă mîna pe inimă și se prăbușește, gemînd, apoi auzi un țipăt, uși trimite, pași repezi depărtîndu-se pe scară. De-abia cînd se apropie de el și-l întrebă: „Nu te simți bine? Ai avut cumva o noapte proastă?” își reveni. Dar de atunci viziunea îl urmărea necontenit. Cînd doctorul Bernard îi spuse: „Am să-ți dau o veste tristă”, era gata să răspundă: „Știu, a murit Profesorul…”

Doctorul Bernard venea să-l vadă cel puțin o dată pe lună. Rămîneau aproape toată ziua împreună. Uneori, după ce-l ascultase răspunzînd la anumite întrebări, apropia magnetofonul și îl ruga să repete. Din fericire erau întrebări în legătură cu memoria, cu modificarea comportamentului (relațiile față de oameni, de animale, de întîmplări, comparate cu felul lui anterior de a se purta), cu readaptarea personalității la o situație paradoxală (crede că s-ar mai putea îndrăgosti, ca atunci cînd avusese aceeași vîrstă pe care a redobîndit-o acum?), întrebări la care putea răspunde fără teamă. Bernard îi aducea, de fiecare dată, o sumă de bani (din fondul pus la dispoziție de Fundația Rockefeller, precizase). Și tot el îi facilitase înscrierea la universitate, încredințîndu-i sarcina de a coordona materialele pentru o istorie a psihologiei medicale.

După ocuparea Franței, rămăsese multă vreme fără vești, deși, pînă în decembrie 1942, continuă să primească, la fiecare trei luni, un cec, direct de la Fundația Rockefeller. La începutul lui 1943 îi parveni o scrisoare a doctorului Bernard expediată din Portugalia. Îl anunța că îi va scrie curînd „o lungă scrisoare, căci sînt multe de povestit”. Dar nu primi nimic. De-abia după eliberarea Franței, adresîndu-se unuia din asistenți, află că profesorul Bernard murise într-un accident de avion, în Maroc, în februarie 1943.

Se ducea în fiecare zi la bibliotecă și cerea multe cărți și colecții de reviste vechi. Le răsfoia cu atenție, lua note, redacta fișele bibliografice, dar toată munca aceasta alcătuia un camuflaj. Îndată ce citea primele rînduri, știa ce va urma; fără să înțeleagă procesul de anamneză (cum se obișnuise să-l numească), orice text pe care-l avea în față, dacă dorea să-i afle conținutul, descoperea că-l cunoaște. Cîtva timp după ce începuse lucrul la bibliotecă, avusese un vis lung și dramatic, pe care și-l amintea numai fragmentar, pentru că, trezindu-se de mai multe ori, îl întrerupsese. Îl impresionase mai ales acest amănunt: în urma electrocutării, activitatea lui mentală anticipează oarecum condiția pe care o vor dobîndi oamenii după cîteva zeci de mii de ani. Principala caracteristică a noii umanități va fi structura vieții psihomentale: tot ce fusese cîndva gîndit sau înfăptuit de oameni, exprimat oral sau în scris, era recuperat printr-un anumit exercițiu de concentrare. De fapt, educația va consta, atunci, în învățarea acestei metode sub controlul instructorilor.

„Pe scurt, sînt un mutant, își spuse, deșteptîndu-se. Anticipez existența omului postistoric. Ca într-un roman de science-fiction”, adăugă zîmbind amuzat. Asemenea reflecții ironice le făcea în primul rînd pentru „puterile” care-i purtau de grijă. „Într-un anumit sens, e adevărat, se auzi gîndind. Dar spre deosebire de personajele romanelor de science-fiction, ți-ai păstrat libertatea de a accepta sau refuza această nouă condiție. În clipa cînd, pentru un motiv sau altul, ai dori să reintegrezi cealaltă condiție, ești liber s-o faci…”

Respiră adînc. „Deci, sînt liber! exclamă după ce privi cu atenție în jurul lui. Sînt liber… Și totuși…” Dar nu îndrăzni să-si continue gîndul.

Încă din 1939 se hotărîse să descrie într-un caiet special ultimele lui experiențe. Începuse prin a comenta acest fapt (care, i se părea, ar putea confirma „umanitatea omului postistoric”); cunoașterea spontană, într-un anumit sens automată, nu anulează interesul cercetării, nici bucuria descoperirii. Alese un exemplu ușor de verificat: plăcerea cu care iubitorul de poezie citește un poem pe care-l cunoaște aproape pe dinafară. L-ar putea recita, și, totuși, uneori, preferă să-l citească. Pentru că această nouă lectură îi dă prilejul să descopere frumuseți și înțelesuri pe care nu le bănuise pînă atunci. Tot așa, această imensă știință pe care o primise de-a gata, toate