— Ajungem deci la vechea mea pasiune: filozofia. Oare vom reuși vreodată să demonstrăm logic realitatea lumii exterioare? Metafizica idealistă mi se pare și astăzi singura construcție perfect coerentă…

— Ne-am depărtat de la discuția noastră, își auzi din nou gîndul. Problema nu era realitatea lumii exterioare, ci realitatea obiectivă a „dublului” sau a îngerului păzitor, alege termenul care îți convine. Este adevărat?

— Foarte adevărat. Nu pot crede în realitatea obiectivă a persoanei cu care stau de vorbă; o consider „dublul” meu.

— Într-un anumit fel, așa și este. Dar asta nu înseamnă că nu există în chip obiectiv, independent de conștiința a cărei proiecție se arată a fi…

— Mi-ar plăcea să mă las convins, dar…

— Știu, în controversele metafizice probele empirice nu au valoare. Dar nu ți-ar plăcea să primești chiar acum, într-o clipă, două, cîțiva trandafiri proaspăt culeși din grădină?

— Trandafiri! exclamă cu emoție și oarecare teamă. Întotdeauna mi-au plăcut trandafirii…

— Unde vrei să-i așezi? în nici un caz în pahar…

— Nu, răspunse. În nici un caz în pahar. Dar un trandafir în mîna dreaptă, așa cum o țin acum, deschisă, și altul pe genunchi, și al treilea, hai să spunem…

În acea clipă se trezi că ține între degete un foarte frumos trandafir de culoarea sîngelui proaspăt, și pe genunchi, într-un echilibru instabil, se clătina un altul.

— Și al treilea? se auzi gîndind. Unde vrei să așez al treilea trandafir?

— Lucrurile sînt mult mai grave decît ne așteptam, auzi glasul Profesorului.

I se păru că-l aude printr-o perdea groasă, sau venit de foarte departe. Și totuși era în fața lui, în fotoliu, cu servieta pe genunchi.

— Mult mai grave decît ne așteptam? repetă absent. Profesorul se ridică, se apropie de el și-i puse mîna pe frunte.

— Nu te simți bine? îl întrebă. Ai avut cumva o noapte proastă?

— Nu, nu. Dar chiar în momentul cînd intrați pe usă, mi s-a părut… În sfîrșit…

— Trebuie să-ți vorbesc de ceva urgent și foarte important, continuă Profesorul. Ți-ai revenit? Crezi că mă poți asculta?

Își trecu încet mîna pe frunte, și, cu un efort, izbuti să zîmbească.

— Sînt chiar foarte curios să vă ascult. Profesorul se reașeză în fotoliu.

— Spuneam că situația e mai gravă decît o bănuiam pentru că acum știm precis că Gestapoul va încerca orice – orice, repetă subliniind cuvîntul – ca să pună mîna pe dumneata. Ai să înțelegi îndată de ce. Printre intimii lui Goebbels se află și un personaj enigmatic și ambiguu, un anume doctor Rudolf, care, de cîțiva ani, a elaborat o teorie la prima vedere fantastică, dar care cuprinde și anumite elemente științifice. El crede, anume, că electrocutarea printr-un curent de cel puțin un milion de volți poate produce o mutație radicală a speciei umane. Nu numai că cel supus unei asemenea descărcări electrice nu e ucis, dar e complet regenerat. Cum s-au petrecut lucrurile în cazul dumitale, adăugă. Din fericire, sau nefericire, această ipoteză nu poate fi verificată experimental. Rudolf recunoaște că nu poate preciza densitatea curentului electric necesar mutației; susține doar că trebuie să treacă de un milion de volți, să ajungă chiar la două milioane… Înțelegi acum interesul pe care-l prezintă cazul dumitale.

— Înțeleg, repetă absent.

— Toate informațiile pe care le-au avut despre dumneata, și au avut destule, îi confirmă ipoteza. Cîțiva din anturajul lui Goebbels sînt entuziasmați. S-au făcut intervenții și pe cale diplomatică, în numele științei, spre binele umanității, și celelalte. Mai multe universități și institute științifice ne-au invitat pentru o serie de conferințe, pe mine, pe dumneata, pe doctorul Gavrilă, pe cine altcineva am voi să luăm; într-un cuvînt, vor să te împrumutăm pentru o perioadă de timp. Și pentru că ne lăsăm greu, Gestapoul are mînă liberă. Se opri, parcă și-ar fi pierdut deodată răsuflarea. Pentru întîia oară i se păru obosit, îmbătrînit.

— A trebuit să le cedăm copii după rapoartele făcute în primele săptămîni, la spital. Lucrul se obișnuiește, și nu puteam refuza. Evident, n-am comunicat tot. În ceea ce privește materialele mai recente, printre altele, fotocopiile caietului dumitale de însemnări și copiile benzilor de magnetofon, toate acestea au fost expediate la Paris. Le studiază acum Bernard și colaboratorii lui, iar mai tîrziu vor fi depuse la unul din laboratoarele Fundației Rockefeller… Dar văd că nu mai asculți, adăugă ridicîndu-se din fotoliu. Ești obosit. O să afli restul data viitoare.

Restul i se părea interminabil. Și uneori i se părea fără interes, iar alteori i se părea că ascultă lucruri pe care le aflase deja, deși nu putea preciza cînd și cu ce prilej. L-au amuzat îndeosebi cercetările făcute în legătură cu trăsnetul din noaptea învierii. Cum de s-a aflat că aversa n-a depășit un anumit perimetru și că n-a căzut decît un singur trăsnet și într-un fel destul de neobișnuit, pentru că credincioșii care așteptau în tinda bisericii văzuseră fulgerul asemenea unei nesfîrșite sulițe incandescente? În orice caz, alături de specialiștii trimiși de doctorul Rudolf, care adunau tot felul de informații în legătură cu forma și intensitatea luminoasă a fulgerului, venise și un faimos diletant autor al cîtorva studii despre etrusca disciplina. În mai puțin de o săptămînă izbutise să reconstituie perimetrul bătut de ploaie și interpreta acum simbolismul spațiului unde căzuse trăsnetul.

— Dar anchetele și cercetările acestea n-au decît o valoare anecdotică, continuase Profesorul. Singurul lucru grav este decizia doctorului Rudolf de a începe experiențele de electrocutare îndată ce vor completa dosarul prin cîteva convorbiri cu dumneata.

— Dar ce le-aș putea spune mai mult? întrebă.

— Asta n-o știe nimeni. Poate că suplimentul de informație l-ar obține prin anumite experiențe de laborator; producînd, bunăoară, o serie de fulgere artificiale și sperînd că vei recunoaște, după intensitatea incandescenței, fulgerul care te-a lovit pe dumneata. Poate vor să afle chiar din gura du-mitale ce-ai simțit în acea clipă și de ce afirmi că te-ai simțit aspirat ca de un ciclon fierbinte izbucnit chiar în creștetul capului. Nu știu.