Am observat în orice caz nişte tipi care ne dau tîrcoale. Pe cînd eraţi dincolo, la señor Cortesio, mă plictisisem de aşteptare şi am ieşit în faţa casei. Deodată, zăresc nişte umbre care se apropie pe furiş dinspre cîrciumă. Trag uşa după mine, dar nu de tot şi, privind prin crăpătură, văd trei inşi cum se opresc chiar în apropierea uşii. În ciuda întunericului, am observat că poartă pantaloni lungi, foarte largi şi vestoane la fel de încăpătoare. Pe faţă au cagule negre cu nişte semne de culoare deschisă.

— Exact după moda Ku-klux-klanului.

— Exact! Doi inşi s-au oprit în faţa uşii, iar al treilea s-a strecurat pînă în dreptul ferestrei. S-a întors apoi către ceilalţi şi le-a comunicat că nu vede înăuntru decît un tînăr, probabil feciorul lui Lange şi că bătrînul nu-i nicăieri, dar că masa e pregătită. Atunci altul a tras concluzia că ne vom aşeza la cină şi pe urmă ne vom culca. Veniseră să dea ocol casei, să vadă pe unde-i mai lesne de pătruns. Apoi au dispărut după colţ. Cînd aţi sosit dumneavoastră, tocmai terminasem de camuflat ferestrele. Asta-i tot. Dar haide, să-i lăsăm naibii pe bandiţi! Doar n-o să uit din cauza lor că avem musafiri! Luaţi loc, mîncaţi, beţi! Nu-i decît o gustare de colonist pribeag, însă v-o ofer din toată inima. Despre ceia ce ne aşteaptă putem discuta şi în timpul mesei.

— Se înţelege că n-o să vă părăsim la primejdie, făgădui Old Death.

Unde-i fiul dumneavoastră?

— A plecat să-i aducă încoace pe cîţiva prieteni de-ai mei, oameni de nădejde. Pe doi dintr-înşii îi cunoaşteţi: şedeau chiar la masa noastră, în restaurant.

— Cred că or să fie destul de atenţi şi or să intre neobservaţi. Ar fi bine să-i păcălim pe kukluxişti; să creadă că în casă nu sînteţi decît dumneavoastră şi fiul.

— Nici o grijă! Oamenii mei ştiu ce trebuie făcut; afară de asta, l-am instruit şi pe Will cum să procedeze.

Cina se compunea din pîine, şuncă şi bere. Abia ne aşezarăm la masă, că şi auzirăm schelălăit de cîine cam la cîteva case mai încolo.

— Ăsta-i semnalul! Explică Lange, ridicîndu-se de pe scaun. Vin prietenii.

Ieşi din încăpere ca să deschidă uşa dinspre stradă. Apoi se întoarse împreună cu fiul său şi cu cinci bărbaţi înarmaţi cu puşti, pistoale şi cuţite. Fără a scoate o vorbă, se aşezară pe unde era loc. Tăcuţi, cercetară cu ochii dacă geamurile sînt bine camuflate. Erau nişte zdrahoni tot unul şi unul. Oameni de acţiune, nu palavragii. Printre ei se afla şi un bărbat în vîrstă, cărunt, cu barba albă. Acesta nu-şi lua ochii de la Old Death. În sfîrşit, rupse tăcerea şi se adresă acestuia:

— Iertare, master! Will m-a informat pe cine voi întîlni aici şi am fost peste măsură de bucuros, pentru că, dacă nu greşesc, noi doi ne-am mai văzut undeva.

— Se poate! Răspunse cercetaşul. Am întîlnit în viaţă foarte mulţi oameni.

— Nu vă amintiţi de mine?

Old Death îl scrută o vreme şi răspunse nesigur:

— Parcă-parcă ne-am mai întîlnit undeva, dar nu-mi amintesc în ce împrejurare.

— Dincolo, în California, acum douăzeci de ani. În cartierul chinezesc. Nu vă amintiţi? Se juca tare şi se fuma opiu. Pierdusem toţi banii la cărţi, aproape o mie de dolari. Nu-mi rămăsese decît o singură monedă şi renunţasem să mai mizez cu ea. Gîndeam să-mi cumpăr nişte opiu şi apoi să-mi zbor creierii. Eram un jucător pătimaş, ajuns la capătul puterilor. Atunci...

— Bine-bine! Îi tăie vorba Old Death. Îmi amintesc! Ce nevoie să mai povestiţi totul?

— Ba e nevoie; sir! Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa. Aţi cîştigat la joc o sumă cît jumătate din pierderea mea. M-aţi luat deoparte şi mi-aţi dăruit banii, cerîndu-mi, în schimb, să făgăduiesc solemn că n-am să mai joc niciodată şi, mai presus de toate, că am să renunţ la tovărăşia drăcească a opiului. V-am făgăduit şi, în ciuda ispitelor, m-am ţinut de cuvînt. Sînteţi salvatorul meu. Între timp, am ajuns destul de bogat. Vă rog, făceţi-mi plăcerea şi îngăduiţi-mi să vă restitui banii.

— Nu sînt chiar atît de prost! Rîse Old Death. De ani şi ani port în mine satisfacţia că am săvîrşit şi eu odată o faptă bună şi mă feresc ca de foc să-mi vînd această satisfacţie. Cu ce alta să mă prezint Alui de Sus cînd voi muri, dacă nu cu această unică faptă? De aceea n-o schimb pe nimic în lume! Să lăsăm asta. Avem de discutat chestiuni mult mai importante. De altfel, dacă aţi scăpat atunci din ghearele a doi diavoli pe care, din păcate, îi cunoşteam şi eu prea bine, să ştiţi că salvarea o datoraţi în primul rînd propriei voinţe. Prin urmare, să nu mai vorbim!

Ascultîndu-l pe bătrînul westman, pe acest atît de faimos prieten al meu, mă încercă o bănuială. Old Death îmi spusese încă la New Orleans că mama lui îi arătase drumul spre fericire, dar că el a apucat-o pe alături. Acum se mărturisea drept bun cunoscător al celor două vicii cumplite: jocul de noroc şi fumatul opiului. Să le fi cunoscut doar din observaţie? Cam greu de crezut. Mai curînd se impunea concluzia că fusese el însuşi un jucător pătimaş şi că mai e, poate şi acum. Cît despre opiu, făptura lui scheletică sugera din plin că-i încercase gustul ucigător. Nu cumva fumează şi acum opiu în ascuns? Poate că, totuşi, l-a abandonat. Îndeletnicirea asta cu fumatul opiului necesită timp, or, călătoria noastră nu-i oferea nici un răgaz. Şi dacă mestecă otravă? În orice caz, părea să mai fie şi acum sub stăpînirea vechii sale patimi. Dacă s-ar fi debarasat complet de viciu, atunci şi făptura i s-ar fi înzdrăvenit, s-ar fi refăcut. Stimei pe care i-o purtam i se adăuga acum un simţămînt de milă. Cu ce eforturi trebuie să fi luptat bietul om împotriva acestei duble terori! Ce trup şi ce spirit sănătos trebuie să fi avut, dacă nici pînă azi otrava nu l-a dărîmat cu totul! Toate încercările prin care trecuse, toate oboselile şi privaţiunile vieţii sale de westman — ce însemnau ele pe lîngă drama