lui îi spunea că nu va ajunge niciodată să fie primul în marea societate, dacă nu putea fi primul în clasă – în lumea aceea îngustă şi meschină. I-au pus cei mai buni profesori particulari pe care i-au găsit şi nu-I slăbeau din ochi o clipă. Când obţinea rezultate optime, era întotdeauna răsplătit, îi cumpărau ce-şi dorea mai mult şi mai mult şi în copilărie nu a dus niciodată lipsă de nimic. Când a ajuns însă la vârsta cea mai dificilă – perioada cea mai vulnera bilă, când poţi fi uşor rănit sufleteşte – nu a avut timp nici să-şi facă o prietenă, nici să facă nebunii sau să iasă cu amicii. El trebuia să-şi concentreze toate eforturile pentru a rămân cel mai bun. Nici eu, nici Kumiko nu am ştiut vreodată dacă Iul Noboru Wataya i-a plăcut acel stil de viaţă. Nu era un indivi deschis, care să-şi dezvăluie simţămintele – nici faţă de soţi; mea, nici faţă de părinţi, nici faţă de oricine altcineva. Că i-plăcut, că nu i-a plăcut, părerea mea este că nu a avut de ales Mie mi se pare că anumite moduri de gândire sunt atât de simple, încât nu pot fi negate niciodată. Indiferent de ce a simţit el a absolvit cel mai bun liceu, a intrat la renumita Todai1, Făcui tatea de Studii Economice şi a terminat cu cea mai mare medii

  1. Universitatea Tokyo.

  Tatăl lui ar fi vrut ca după absolvire să îşi găsească un post de înalt funcţionar în guvern sau să intre într-o firmă importantă, dar el a ales să rămână în facultate şi să facă muncă de cercetare. Noboru Wataya nu era prost deloc. Ştia ce i se potriveşte – mai bine în mediul academic, unde putea fi apreciat şi unde îşi putea valorifica cunoştinţele, decât într-o corporaţie în care să desfăşoare o activitate practică de rutină. A urmat masteratul la Universitatea Yale şi apoi s-a întors la Todai; S-a căsătorit la insistenţele părinţilor, dar căsnicia lui nu a durat mai mult de doi ani. A divorţat, s-a întors acasă şi a continuat să locuiască cu părinţii. Când l-am cunoscut, mi s-a părut un individ straniu şi cumplit de nesuferit.

  Cu trei ani în urmă, adică la vârsta de treizeci şi patru de ani, şi-a publicat prima carte – o carte groasă, de economie. Am încercat şi eu să o citesc, dar ca să fiu sincer, n-am priceput o iotă. Nici măcar o singură pagină. Nu mi-am dat seama dacă era prea complicată sau dacă era prost scrisă. Cei din domeniu o considerau o carte nemaipomenită. Câţiva critici au lăudat-o grozav, susţinând că e „o carte de economie care prezintă un punct de vedere original, abordat dintr-o perspectivă cu totul nouă”. Eu n-am înţeles nici măcar cuvintele criticilor. Încet-încet, mass-media a început să-l prezinte ca pe o mare personalitate. Au apărut o seamă de cărţi care i-au interpretat cartea. Cuvintele folosite de el, şi anume „economia sexuală” şi „economia excre-toare” au început să fluture pe buzele tuturor specialiştilor. Ziarele şi revistele publicau articole despre el, considerându-l un mare intelectual al epocii. Eu mă îndoiam profund că cei care scriau despre Noboru Wataya înţelegeau ceva din cartea lui. Chiar am ajuns să mă întreb dacă au deschis-o vreodată. Pentru ei nu contau asemenea amănunte. Pentru ei Noboru Wataya era tânăr, necăsătorit şi suficient de deştept ca să scrie o carte pe care nu o înţelegea nimeni.

  După publicarea cărţii, Noboru Wataya a ajuns foarte cunoscut. A fost solicitat să scrie articole pentru diverse reviste Şi a apărut la televizor. I se cerea să comenteze evenimentele economice şi politice, în foarte scurt timp a devenit invitat Permanent al unei emisiuni de dezbateri. Cei care-l cunoşteau (inclusiv eu şi Kumiko) nu s-au gândit niciodată că ar putea desfăşura o activitate atât de fascinantă. Toată lumea îl considera un individ serios, pe care nu-l preocupa decât domeniul luiOdată intrat în mass-media, şi-a luat rolul în serios şi toată lumea a recunoscut că i se potrivea ca o mănuşă. Era foarte bun şi aici. Nu-l deranjau camerele de luat vederi, nici măcar nu clipea. Ba se simţea chiar mai bine în prezenţa lor, mai relaxat decât în condiţii normale. Eram cu toţii uimiţi di transformarea bruscă pe care o suferise. Când apărea la tele< vizor, era întotdeauna îmbrăcat elegant, în costume foarti scumpe, cu cravate asortate şi purta ochelari cu ramă de baga Pieptănătura era şi ea după ultima modă – probabil că lucn la ea una dintre cele mai bune coafeze. Până atunci nu-l mă văzusem niciodată îmbrăcat atât de luxos. Chiar dacă or fi fos' hainele puse la dispoziţie de către televiziune, îi veneau extra ordinar de bine şi el părea atât de obişnuit cu acel stil di îmbrăcăminte, încât ai fi zis că toată viaţa purtase aşa ceva Când l-am văzut prima oară, mai să nu-l recunosc. Unde o f bărbatul pe care-l ştiam?

  În faţa camerelor de luat vederi părea destul de rezervat Chiar când i se cerea părerea, vorbea puţin, clar, răspicat logic. Când dezbaterile se încingeau şi toată lumea se aprindea el îşi păstra calmul mai departe. Când era provocat, se abţine! Şi-l lăsa pe interlocutor să spună tot ce avea de spus, ca apoi în câteva clipe, să răstoarne situaţia cu doar câteva cuvinte A învăţat să dea lovitura de graţie cu zâmbetul pe buze şi ci vocea calmă. Pe ecran arăta întotdeauna mult mai inteligent ş mai de nădejde decât adevăratul Noboru Wataya. Nu era ui bărbat bine, dar era înalt şi subţirel şi se vedea că are o educaţii aleasă. Cu alte cuvinte, Noboru Wataya şi-a găsit în televiziune exact locul care i se potrivea cel mai bine. Mass-media l-i primit cu braţele deschise, iar el a venit în întâmpinarea propu nerii lor cu bucurie.

  Cu toate acestea, eu nu puteam să-l sufăr – nici la televizo: nici în cărţi, dar trebuie să recunosc totuşi că era foarte intel: gent, chiar sclipitor. Ştia extraordinar de bine să-şi