— Cum minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu. A spus nişte întâmplări din viaţa lui ş-o istorisite cu Duca-Vodă, care nici nouă nu ne este necunoscută.

  — Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alatăieri, ş-am auzit şi ştim destule; – dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând.

  — Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici adunată la lucrarea care se vede are pftcere s-asculte istorisiri; şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu.

  Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată.

  — Aceea-i bună de leac! se ascuţi la mine liţa Salomia.

  — Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salomie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales aşteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniţă una cum nu socot c-a fost ş-a mai fi.

  — Vorbeşti de răzăşul cel uscat?

  — De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie.

  — Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai auzit şi altă dată. Într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind ş-or fi spunând întâmplări. Însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste!

  Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela, – să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniţă, – aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos!

  — Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti dumneata şi de care om?

  — Uită-te şi-l cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban.

  — Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am auzit scoţând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii.

  — Nu-i mut, nu te teme. Îi place tare băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi!

  — Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie?

  — Ce i s-a întâmplat? se amestecă şi răzăşul, fără să ştie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat?

  — Uite, omului aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu; lui Zaharia fântânarul. Îmi mărturisea mătuşa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva.

  — Unde?

  — Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată îndulcit întreabă-l, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădică Zaharie! strigă ea ascuţit.

  Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită.

  — Hău! răcni el, ca din fundul fântânii.

  — Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă.

  — Aha! La Păstrăveni.

  — Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii dumneata.

  — Într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. Îi zicea poiana lui Vlădica Sas.

  — Auziţi? vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzăşul. Îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea, – care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult – şi ca în viemea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădică Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas.

  — Care întâmplare? întrebă iar, alene, fântânarul.

  — Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-icauţi apă în acea poiană.

  — Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească, – şi trebuie apă.

  Zaharia fântânarul se opri.

  — Ei?îl îndemnă comisul.

  — Atâta-i.

  — Cum atâta? scutură din cap liţa Salomia… Vină-ţi, bădică, în simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, – ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna, – care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitai la dânsa…

  — Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu