medievală, împărat în Europa numai unul era, şi, din punct de vedere protocolar, el trecea înaintea tuturor suveranilor Europei, chiar atunci când – de pildă – regele Franţei ajunsese un suveran mai puternic.

  Matei Corvin îşi iroseşte puterile în lupte sterile împotriva vecinilor săi occidentali, în loc să poarte război cu turcii. Rezultatul a fost că, la 36 de ani de la moartea lui, regatul ungar, pe care ambiţia sa îl voise atât de sus, se prăbuşeşte la un singur atac al turcilor.

  Slăbiciunea regatului ungar după Matei Corvin se explică şi prin motive sociale: feudalitatea maghiară, după răscoala de la Bobâlna din 1437, nu numai că nu uşurase asuprirea ţăranilor, dar o şi înăsprise, în parte din cauza neîncetatelor războaie „moderne", cu armele de foc şi specialiştii mercenari care le mânuiau, şi care costau mulţi bani.

  În 1514 a izbucnit în Transilvania şi în Ungaria o nouă mare răscoală antifeudală, sub conducerea unui fruntaş secui, Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy). Ca şi precedenta, răscoala a adunat ţărănime din toate neamurile şi, de asemeni, a fost înecată în sânge.

  Ţara a ieşit slăbită de aceste lupte lăuntrice, astfel că, la atacul turcesc din 1526, nobilimea s-a găsit singură în faţa duşmanului.

  Încă o dată trebuie remarcat că ne putem uneori pripi judecind istoria: la începuturile dominaţiei otomane în Balcani şi în Europa centrală, s-a putut întâmpla ca ţăranii să fie mai puţin storşi de bani şi apăsaţi de corvoade sub noul stăpân „păgân" decât fuseseră sub stăpânul feudal.

  Ştefan cel Mare.

  Dar să ne întoarcem asupra Moldovei, care cunoaşte în veacul al XV-lea cea mai însemnată figură din istoria ei: Ştefan cel Mare.

  Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. însă, după obiceiul, deja pomenit, ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-a fost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia – după cum am spus – fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă.

  Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii.

  Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman-paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi", adică „Atletul lui Cristos". Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. în plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraina să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva navalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage.

  După această aventură – ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman,