grătar şi-o salată —, dar în rest trăieşte şi funcţionează prin procură. Este un obiect vorbitor de plan secund, o arătare docilă şi dependentă, un breloc cu breton, un trofeu cu sâni. Nimic n-o îndreptăţeşte să aştepte de la cel cu care împarte masa altceva decât o neglijare totală. O ignorare masivă. Locul ei este undeva în decor, alături de alte elemente de recuzită. Şi asta fiindcă nesimţitul are grijă să se scoată pe sine în prim-plan, penalizând cu vorba, iar uneori cu fapta eventualele gesturi de frondă ale persoanei de alături. „Caută mereu prim-planul. încearcă să fii contaminant.” În caz că aţi uitat, acesta este punctul şapte din decalogul nesimţitului.

  Dialogul eroului nostru cu ospătarul are particularităţi bine conturate. Din capul locului, el trebuie purtat cu voce tare. Cât mai tare. Să audă toată lumea cum comandă el cocteil de batog şi langustine cu sos remoulade. Ce, e ruşine? Nu e. Nesimţitul se bucură când vede capetele altor meseni întorcându-se spre el cu expresii dintre cele mai diverse. Unii îl privesc intrigaţi, alţii se abţin cu greu să râdă, alţii îşi dau ochii peste cap excedaţi. N-au decât. Au impresia că dacă vorbesc cu prune-n gură şi-şi murmură comenzile la urechea ospătarilor sunt mai interesanţi. Vai şi-amar de ei. Sunt nişte acrituri triste, care habar n-au cum se trăieşte în ziua de azi. Comanda trebuie făcută decis, răspicat, la limita răstelii. Fapt foarte important, ea n-are voie să includă două cuvinte primejdioase, din fondul interzis al limbii: „vă rog”. Doar o formă gravă de paralizie a minţii poate duce la asemenea abateri. Cum să-l rogi pe ospătar? De ce e pus acolo, nu ca să te servească? Păi atunci ce rost are rugămintea? Mai mult, „băiatu”' (alintat cu acest apelativ chiar şi atunci când are peste cincizeci de ani) primeşte un salariu pentru că-ţi aduce mâncarea, iar tu plăteşti consumaţia. Eşti client, fir-ar să fie. Nu cârlig de rufe, nici glugă de coceni. De când îi roagă clienţii pe ospătari? A, dacă mâncarea era pe gratis, mai treacă-meargă. Dar aşa…

  Şi tot referitor la rugăminte, nesimţitul e perfect conştient că ea se practică doar de jos în sus. De pildă, el, Sile, poate să-l sune pe Moalfă din Baicului şi să-l roage să-l mai păsuiască două-trei zile cu datoria. („Hai, bă, te rog io, vineri ai mălaiu', să moară ce-am mai scump.”) La restaurant însă, mai normal ar fi să te roage ospătarul să te laşi servit decât să-l rogi tu pe el să-ţi aducă o cafea. Nesimţitul îşi dă seama că lumea din jur are criterii fanteziste şi fără urmă de simţ practic, ceea ce-l ambiţionează în direcţia unei reforme din mers. Reforma cu pricina presupune totodată renunţarea imediată la un alt cuvânt infamant: „mulţumesc”. Aici sclifoseala frizează deja patologicul. „Mulţumesc” în sus, „mulţumesc” în jos, toată ziua bună ziua „mulţumesc”. Vorba americanilor la Pearl Harbor, this will have to stop7.

  Pe de altă parte, comenzile oţărâte ale nesimţitului în mijlocul localului, găunoşenia fiecărui gest şi atitudinea de ins urzicat încă din clipa venirii pe lume nu se potrivesc deloc cu formulele de genul „mulţumesc” şi „vă rog”. Rectific, „te rog”. Căci o altă constantă a nesimţitului ieşit la restaurant cu perechea este tutuirea necondiţionată a personalului. Iar asta nu e o dovadă de familiaritate, ci de situare pe un palier superior. Nesimţitul tutuieşte fără să i se permită în general, dar cu atât mai mult în localuri, când vrea să arate că între el şi ospătari se întinde o distanţă insondabilă. „Adu' şi mie un coniac” sună incomparabil mai bine decât „Vă rog să-mi aduceţi un coniac”. Dacă-l prinzi în toane bune, nesimţitul va adăuga comenzii un „mânca-ţi-aş” ataşant, semn că încă nu are reproşuri majore faţă de felul cum a fost servit.

  Lucrurile se schimbă dacă nesimţitul are de-a face cu o ospătăriţă. Iar dacă nefericita e tânără, atrăgătoare şi îmbrăcată cu o fustă scurtă, stilistica lui coteşte decis spre repertoriul cazon.

  Asta înseamnă aluzia deocheată, ciupitul de fund şi ochii înfipţi în decolteu. „Vezi că mi-a căzut batista, ridică-mi-o şi mie”, ordonă nesimţitul când constată că ospătăriţa nu poartă sutien şi are o înzestrare pectorală generoasă. Terorizată de eventualitatea reclamaţiei în caz de nesupunere, fata se apleacă stângaci, străduindu-se să nu dezvăluie chiar tot. Nesimţitul o inspectează cu un rânjet lubric şi conchide în gura mare: „Ce pepeni ai, de crescătorie, să fiu al dracu'„. Totul se petrece sub ochii partenerei / prietenei / soţiei care se chinuie de pomană să ignore episodul. Şi poate că nici nu-i prudent să-l ignore, fiindcă de multe ori nesimţitul aşteaptă acolade pentru abordarea îndrăzneaţă, fără prejudecăţi, a ospătăriţei.

  Cum însă ieşitul la restaurant presupune în cele din urmă consumarea mâncării comandate, la un moment dat nesimţitul renunţă la măgării şi se concentrează asupra bucatelor. Spectacolul seamănă binişor cu furajarea unui animal domestic. Masculul hotărât să doboare recordul mondial în materie devine centrul de emisie al unor sunete greu clasificabile. La urechile vecinilor de la celelalte mese ajunge un potpuriu de sorbituri, spârcâieli, pleoscăituri, icnete, molfăieli şi leorpăieli care culminează cu o râgâială scurtă şi definitivă ca un foc de armă. Câţiva curioşi îşi asumă riscul şi se întorc. Retina lor se lipeşte de un ins lăbărţat deasupra farfuriei, cu coatele sprijinite temeinic de masă şi aflat în plin efort de golire în trei minute a unei farfurii de care oamenii normali se ocupă în cincisprezece-douăzeci. Fenomenul se repetă între aceiaşi parametri la felul doi, când prietena încă n-a terminat ciorba.

  După ce spală vesela, strângând cu bucăţele de pâine ultimele urme de sos, nesimţitul decide să ridice ancora. Îşi priveşte compătimitor jumătatea, care încă n-a ajuns la nivelul de performanţă aşteptat, şi cere nota cu un muget grăbit. Lasă un bacşiş mai mare decât s-ar cuveni şi nu uită să-i dea instrucţiuni de folosire ospătarului. „Ţine, tată, să ai de-un meniu la MacDonald's. Să trăieşti.” În timp ce ospătarul se retrage de la masă, partenera nesimţitului mai înghite câţiva dumicaţi şi