dă gata o treime din salată. I-ar plăcea să termine de mâncat, mai ales că-i e cam foame, dar n-are noroc. „Gata, hopa sus, că ne-apucă Revelionu'„, o îndeamnă nesimţitul, ridicându-se exemplificator. Fata îl urmează supusă, căci la el sunt pâinea, cuţitul, cheia de la maşină şi carnetul de cecuri.

  La teatru, la film, la operă…

  Conectat la farmecul vieţii citadine, nesimţitul nu poate lipsi dintr-o sală de spectacol. La teatru sau la film, la Operă sau la Ateneu, prezenţa lui a devenit o certitudine de nezguduit. E imposibil să intri într-un asemenea spaţiu fără să descoperi, mai devreme sau mai târziu, că nici aici nu eşti în siguranţă. „Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.” Aşa sună, dacă ţineţi minte, punctul trei din decalogul nesimţitului. Iar omul nostru are destule minusuri, însă manifestă un respect de-a dreptul mistic pentru cele zece porunci care-i definesc personalitatea şi caracterul.

  Ce trebuie să faci ca să fii un nesimţit autentic în sala de spectacol? Întâi de toate, să întârzii ca mireasa la oglindă. Puţine lucruri sunt mai greu de suportat pentru nesimţit decât punctualitatea. Aceasta este politeţea regilor, cu o vorbă a lui Ludovic al XIV-lea. Numai că nesimţitul nostru are alibiul traiului în plină republică şi priveşte cu dezgust şi neîncredere vorbele fine ale trecutului. El e ancorat în prezent şi trăieşte după norme proprii. Nicăieri în Constituţie nu există vreun paragraf care să te oblige pe tine, cetăţean al României de azi, să intri din timp în sală. Mai ales că ai făcut-o o dată şi-ai pierdut un sfert de oră până să se ridice afurisita aia de cortină. Pe lângă asta, nesimţirea şi politeţea sunt incompatibile. Aşa cum nu pot încăpea două săbii în aceeaşi teacă, tot aşa nu-i poţi cere mârlanului să fie curtenitor.

  Intrarea nesimţitului în sală după începerea spectacolului – teoretic interzisă, practic la ordinea zilei – se soldează cu un mic exerciţiu de înviorare pentru ghinioniştii care au bilete pe acelaşi rând. Eroul ridică zece oameni ca să ajungă la locul lui, iar pe trei dintre ei îi calcă apăsat pe picior. Cine aşteaptă scuze nu ştie cu cine are de-a face. Nesimţitul nu îşi cere iertare din principiu. Nu fiindcă n-ar avea conştiinţa propriilor greşeli, ci fiindcă sfidarea celorlalţi face parte din planul de contaminare. După câteva secunde de orbecăială, el constată că biletul se află în partea cealaltă a sălii. Se întoarce, are grijă ca de data asta să calce pe altcineva, dă ocol câtorva rânduri de scaune şi repetă operaţiunea.

  Dat fiind efortul depus, nesimţitul ştie că merită o mică recompensă. Se caută relaxat prin buzunare, de unde scoate una dintre cele cincisprezece bombonele cu fructe fără de care nu pleacă niciodată de-acasă. Desfacerea ambalajului e întru câtva anevoioasă, însă asta nu-l demobilizează pe nesimţit. După o foşneală care durează cam o jumătate de minut, bomboana este eliberată din lipicioasa ei captivitate şi introdusă delicat în gură. Ce se întâmplă cu ambalajul? Este aruncat pe jos, eventual împins cu vârful pantofului sub scaunul vecinei. Câţiva dintre scrobiţii din faţa lui s-au întors între timp spre el, săgetându-l cu priviri dojenitoare. Nesimţitul zâmbeşte şmecher şi le face cu ochiul. „Ce-i, nene, vreţi şi voi? N-are tata, că v-ar da.”

  La câteva minute după începerea spectacolului, în mijlocul publicului care soarbe scena din ochi, nesimţitul e deja edificat: ceea ce vede nu-i pe placul lui. Nu îşi dă seama ce anume îl contrariază şi de fapt n-are importanţă. Cert este că aştepta o cu totul altă desfăşurare de forţe. Când şi-a cumpărat bilet, i s-a părut că titlul – Aşteptându-l pe Godot – anunţa lucruri interesante. Când colo, iată-l condamnat la o plictiseală feroce. Doi inşi se plimbă de la un capăt la altul al scenei şi vorbesc de-ale lor. Tăceri lungi, priviri albe, minute întregi de nemişcare. Din când în când mai apare un ciudat, dar nici ăla nu-i mai breaz. Alteori indivizii pleacă de pe scenă şi te lasă în faţa unui decor second-hand, încropit probabil din resturi uitate prin magazie. Culmea e că pentru aşa ceva mai trebuie să dai şi bani. Artişti, cică. Viziune. Aiurea, o batjocură în toată regula. Nesimţitul îşi aduce aminte că a citit undeva o caracterizare tranşantă a piesei: „O aiureală în care nu se întâmplă nimic de două ori”. Iniţial a crezut că-i o glumă, dar uite că exact aşa stau lucrurile.

  Şi fiindcă tot n-are nimic mai bun de făcut, nesimţitul scoate mobilul din buzunar şi se pune pe trimis sms-uri. Fiecare literă tastată pe display scoate un clinchet mic, care atrage atenţia celor din jur. Vecinul din dreapta emite un suspin aluziv, dar degeaba. Nesimţitul nu reacţionează. Îşi vede mai departe de mesaje, hotărât să umple cumva timpul pierdut contra cost printre snobii ăştia moşmondiţi. După trei sms-uri, o doamnă de pe diagonală se întoarce şi-i susură conspirativ: „Se uită Dinică la dumneavoastră”. Nesimţitul îşi suge măselele gânditor, cercetează cu atenţie scena, constată că femeia spune adevărul şi se decide pentru un salut apt să dinamizeze niţel atmosfera. „Hai noroc, nea Paraipane. Respect.” Rumoarea din sală îi dă de înţeles că şi-a atins scopul. Buuun. Ar fi timpul să mai păpăm o bomboană. Zis, foşnit şi păpat.

  La cinematograf, scenariul suferă modificări importante. În primul rând, nesimţitul nu vine singur, ci fie cu perechea, fie cu gaşca. În al doilea, aici folosirea telefonului mobil nu mai este privită cu aceeaşi adversitate ca la teatru, unde mândrul posesor avea parte imediat de figuri constipate şi de reproşuri şoptite. La film poţi să vorbeşti cu jumătăţile de oră. Dacă rulează un thriller sau un film istoric, hărmălaia instalaţiei quadrofonice e atât de mare, încât nu te auzi nici dacă răcneşti din toţi bojocii. În plus, sala de cinematograf pune la dispoziţie destule variante de divertisment în afara filmului propriu-zis. La mare preţ se găseşte, de exemplu, pocnirea pungilor cu floricele imediat după consumarea conţinutului. La intrarea în sală nesimţitul se aprovizionează cu suficientă muniţie pentru o proiecţie de