minimum două ore. Prima etapă a activităţii lui de spectator constă în hăpăirea nervoasă a floricelelor, de preferinţă cu gura deschisă şi cu o uşoară mişcare de rotaţie a maxilarului, astfel încât la urechile celor din jur să ajungă măcar o parte din expresia sonoră a efortului. Imediat după ce observă că nu mai are nimic în pungă, nesimţitul o duce la gură, o umflă şi o face să pocnească zgomotos, printr-o pălitură scurtă cu podul palmei. Efectul e garantat. Doamnei din faţă i se năruie cocul din cauza sperieturii, iar fragila ei fată, cuibărită pe scaunul de alături, suferă primele semne de aritmie.

  Un caz aparte îl reprezintă nesimţitul care îşi aduce amica la film pentru ca aceasta să-i admire cunoştinţele şi memoria. Individul a văzut deja filmul, aşa că e la curent cu tot ce se întâmplă pe ecran. Asta îi dă prilejul s-o avertizeze cu voce tare pe fătucă şi s-o pregătească pentru întorsăturile bruşte de situaţie. „Să vezi ce carabe le trage ăsta mic la gabori. Acum, ia fii atentă. Hopaaa.” Fata aprobă încântată din cap. Al naibii Gigi, cum le ştie el pe toate. „A, uite fază mişto aicea. Vine bărbatu' la blonda aia şi-o găseşte cu altu-n pat. Cască ochii, să vezi cum le împrăştie creierii pe pereţi.” Lumea din jur ar prefera, desigur, să vadă filmul fără comentarii, dar asta înseamnă să ai pretenţii absurde. Singurele perioade când nesimţitul tace sunt cele în care încearcă să-i bage mâna pe sub fustă fetei sau să-i pipăie sânii. Eventualele ei împotriviri declanşează o mânie prost strunită. „Stai, fă, că nu te-omor. Şi e-ntuneric, nu vede nimeni.” Dacă fata are nefasta inspiraţie să pretindă că vrea să vadă ce se întâmplă în continuare, nesimţitul vine imediat cu soluţia. „Păi îţi spun eu. Băieţii sunt pe felie, moşu' şi ăla tânăr, da' la coadă boşorogu' se prinde că ălălalt vrea să-l luxeze şi-i dă el ţeapă.”

  Nesimţitul la cinematograf ştie de asemenea să-şi exercite spiritul critic, mai ales când se află în prezenţa partenerei. De dragul ei, a acceptat să meargă la Troia, chit că nu prea-i place că fata lui, cucerită cu atâtea sacrificii, se uită transportată la Brad Pitt. Timp de o oră şi jumătate, omul rezistă pe baricade şi iese din muţenie doar la scenele de luptă, când încurajează ca la fotbal pe oricine se bate cu playboy-ul ăla blond care fură inimi. Asta până când Ahile e săgetat în călcâi şi moare. E momentul în care nesimţitul îşi clamează revolta atât faţă de şubrezenia scenariului, cât şi faţă de slabele cunoştinţe de anatomie ale celui care l-a scris. Unde mai pui că şi regizorul e la fel de dobitoc. „Bă, ăştia-s nebuni? Cum s-o mierleşti, frate, că ţi-a spart unu' călcâiu'? Păi pe Ronaldinho îl lovesc ăia de cinşpe ori pe meci şi n-are nici pe naiba. Filmu' lu' peşte. Ţi-am zis, pisi, să nu intrăm la porcăria asta, da' n-ai vrut.”

  Dacă eşti un nesimţit animat de valorile spiritului de echipă, poţi să vii la film cu şapte-opt colegi. Trupa se răsfiră în toată sala, fiindcă e un cinematograf de cartier, în care nu se mai împart bilete cu locuri. Fiecare stă pe unde-apucă. Spaţierea corectă a invadatorilor asigură succesul unui joc care creşte în popularitate de la o zi la alta: sticla traseistă. E o distracţie fără reguli precise, ci doar cu un principiu elementar: iritarea spectatorilor – mulţi, puţini – care şi-au propus o vizionare tihnită, care să-i scoată pentru o sută de minute din vacarmul vieţii cotidiene. La rândul ei, recuzita jocului nu are nimic spectaculos. Ea constă de fapt într-o sticlă plină (cu vin, cu vodcă, n-are importanţă), pe care nesimţiţii şi-o pasează din spate în faţă şi dintr-o parte în alta. Şi fiindcă distanţa dintre jucători nu poate fi acoperită prin simplă alonjă, metoda optimă e împingerea sticlei pe podea de la jucătorul A la jucătorul B şi aşa mai departe. Efectul e garantat îndeosebi când filmul care rulează e unul de atmosferă, bazat pe interpretarea actorilor şi pe nuanţele vocilor lor. În miezul unui dialog murmurat între Anthony Hopkins şi James Fox, se aude brusc un duruit care dă fiori sălii. Ce să fie, tramvaiul care trece prin faţa cinematografului sau metroul care circulă pe dedesubt? Niciuna, nici alta. E doar sticla cu băutură, care circulă vijelios de la un nesimţit la altul, în hazul celorlalţi şase. „Recepţie, recepţie. Coletul e la mine. Hai noroc.” Şi de data asta reacţia sălii oscilează între furie mută şi consternare. Sub ochii spectatorilor distraşi, Rămăşiţele zilei se transformă brutal în Rămăşiţele sticlei.

  Telefonul mobil, zis şi celular, zis şi portabil.

  Formele nesimţirii curente sunt din ce în ce mai bine slujite de cuceririle tehnicii. Am pomenit deja, de câteva ori, de rolul consistent pe care-l joacă telefonul mobil în mâna, la urechea sau pe masa de la restaurant a nesimţitului. Cercetătorului american Martin Cooper nu i-a trecut niciodată prin minte că invenţia sa nu va fi doar un mijloc de comunicare nestingherită, ci şi o modalitate de potenţare a mojiciei. La ora actuală, telefonul mobil, zis şi celular, zis şi portabil, este parte integrantă a identităţii nesimţitului. Cu el la centură, nesimţitul ştie că nu e singur în asaltul întreprins asupra normelor fireşti de convieţuire. În compania unui prieten atât de mic, dar atât de statornic, nici o redută nu mai pare inexpugnabilă. „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc”, a glăsuit Arhimede. „Daţi-mi un mobil şi nimic n-o să mai fie cum a fost”, este mottoul nesimţitului.

  Mobilul este folosit când vrei şi mai ales când nu vrei. Îl auzi la Ateneu, chiar când Horia Andreescu ridică bagheta şi anunţă începerea simfoniei. Îl auzi la conferinţa de presă a lui Placido Domingo, înainte ca oaspetele să răspundă unei întrebări puse de ziarişti. Îl auzi în biserică, exact când preotul vorbeşte despre locul cu verdeaţă unde s-a mutat robul lui Dumnezeu (există, la drept vorbind, şi cazuri când el