din Mahala. Şi el le spune băieţilor, hai că merg şi eu cu voi să văd cum puneţi voi laţurile. Şi au mers toţi împreună, au căutat prin tufe, pe unde li-au pus şi au găsit vro patru sau cinci «crupatchi». Erau bucuroşi că nu li-a fost drumu în zadar, dar mai aviau în altă parte cîteva laţuri şi au mers să le vadă şi pe acelia. Cînd se apropie, văd că se zgîţie tufele. În gîndul lor era că s-a prins un epure şi încă nu-i mort, să zbate şi vrea să roadă aţa. Dau drumu la pas mai repede, cînd să apropie, acolo nu-i epure, dar e altceva, o sălbătăciune ceva mai mare ca un epure. Avia o blană albă, moale, frumoasă, capul avia forma ca de cîne, cînd te apropiai de el hîrîia ca şi cînele şi vroia chiar să te muşce. Dar lor nu le era cunoscută sălbătăciunea ceia, că ea ar putia fi de mare folos. Ei, ca băieţi tineri, nu aviau de unde să cunoască, dar nici bărbatul cela mai în vîrstă nu ştia nici atîta. De bună siamă că, dacă erau băieţii singuri, faciau cumva şi-l aduciau acasă, căci ca băieţi să bucurau că au prins un căţel frumos. Dar bărbatul acela a început să înjure, iacă javra de cîne caută să mănînce «crupatchile» şi a căzut singur în laţ, lasă că îl învăţ eu pe el. Şi-a căutat un băţ bun, să apropie de el şi a început să-i tragă cu băţu. I-a tras o bataie bună, pînă a putut să se apropie. L-a scos din laţ, i-a mai dat cîteva beţe la schinare şi i-a dat drumu să miargă în pădure. S-au întors cu «crupatchile» celia acasă şi a povestit întîmplaria. Încă bărbatul acela, fălos de brăvură ce a făcut-o, spune că de amu nu a mai căuta caţălul acela lanţurile, să mănînce «crupatchile», că i-am tras o mamă de bătaie, de va pomeni el. Dar pe urmă, cînd era la lucru, a mai povestit la nişte oameni ruşi care trăiau mai de mult pe acolo de păţania cu căţeluşul alb, cum s-a prins în lanţ şi cum el i-a dat o bătaie bună şi i-a dat drumu din lanţ. Aceia l-au ascultat şi pe urmă i-au spus că rău a făcut că i-a dat drumul. Dacă îl aducia acasă, avia pe el şi bani şi pîne, căci acela era un feli de sălbătăciune care se numia «peseţi» şi blana lui era destul de scumpă.

Era acolo pe loc o organizaţie care se ocupa anume cu «puşnina», aşa-i ziciau ei acolo, adică cu vînatul. Orice fel de piele de sălbătăciune ei o primeau, aviau anumite preţuri pe care le plătiau, bani în mînă pe loc. Afară de bani, mai dădeau şi producte: pîne, zahar, adică pentru aceştia îţi da numai nişte taloane, îţi da dreptul ca să le poţi cumpăra. Aşa că o blană ca de pe acela care i-au dat ei o bătaie bună şi i-au dat drumu din laţ costa pînă la trei sute de ruble şi cel puţin zece chilograme de producte. Cînd a auzit bătrînul nostru, îşi mînca unghiile de ciudă şi năcaz ce-a făcut el.

Cîtă foame înduram toţi şi cum Dumnezeu ni-a trimis, de s-a prins acel animal într-un laţ de aţă, căci vînători mai vechi, cu capcăni speţiale, şi mai rar prindiau cîte un «peseţi». Dar dacă nu au ştiut, i-au dat drumu din mînă. Dumnezeu însă tot a avut grije de noi şi li-a dat noroc la copii. De cîte ori mergiau în pădure, nu venia cu mîna goală, aducia cîte ceva. Erau nişte păsări mari le zicia «gluhari». Erau aproape ca nişte curcani de mari. Aceştia se prindeau mai rar, dar totuşi le pica cîteodată şi erau tare fericiţi cînd aduci au cîte unu de aceştia.

Şi băieţii şi eu eram fericiţi, căci aviam ce ferbe şi aviam cu ce ne astîmpăra foamia.

Am avut mare noroc că băieţii şi-au dat mare stăruinţă, s-au luptat şi ni-am salvat viaţa, căci din cîtă lume au dus acolo în vara anului 1942, pînă în primăvara anului 1943, nu au rămas poate nici a treia parte, toţi au murit de foame şi de năcaz. Toate amănuntele nu mai poţi să le scrii.

Pînă la o bucată de iarnă am stat aşa, după boala mea pe care am petrecut-o. De cu toamnă nu am mai putut lucra, dar dacă a dat mai spre primăvară m-a scos iarăşi la lucru. Nu mai aviam putere de lucru, dar trebuia să te duci. Lucram tot în pădure. Mitruţă, băiatul cel mare îmbla şi el la lucru, cei doi mai mici să ocupau mai departe cu vînatul. Pregătiau de foc, să fie pe cînd om veni siara, grijiau vînatul şi ne aşteptau pe noi. Veniam, degrabă aprindeam focul şi puniam la fert ceea ce dobîndiau ei în aceiaşi zi. Pînă să gătia de fert, timpul trecia, să făcia întuneric. Lampă sau lumină nu era. Cît ardia focul te învîrtiai în zarea focului, dar cum s-a stins focul, nu vedeai nimic. Te puniai la mîncare pe marginea patului unde dormiam, căci masă nu aviam. Dacă vrai să torni în strachină o făceai pe achipuite, cînd mîncai, de multe ori duciai lingura cu dosu la gură.

Pe urmă ce făceam? Au găsit băieţii în pădure un fel de lemn care să despica foarte bine, care să numia chedru. Îl aduciau din pădure, îl tăia în lungime cam de cinzeci ţentimetri, sau şi mai lungi, îl despicau întîi cu toporu, pe urmă cu cuţitu şi făciau nişte vergele subţiri de tot. Le puniau pe lîngă sobă, să uscau bine şi cu ele făceam lumină, căci acel lemn avea multă răşină. Cînd ne puniam la mîncare, luam fiecare cîte o vergică de aceia în mîna stîngă şi în mîna driaptă lingura. Să termina una aprindiam alta şi aşa aviam lumină cît mîncam, să nu ducem lingura cu dosu la gură. Atîta lumină am avut în iarna aceia.

A trecut aşa iarna aceia şi s-a făcut primăvara. Cam pe la sfîrşitu lunei