Avea impresia acum că Zamfireștii le furaseră un bun al lor, că pădurea va fi mai puțin frumoasă văzută după alții. O plictiseau exclamațiile și explicațiile d-rei Zamfirescu. Încercă s-o întrerupă.

— Trebuie să ne grăbim, copii, spuse Liza, întorcîndu-se către Vladimir și ceilalți. Pînă răsare luna, o să orbecăim în întuneric…

— S-o luați pe drumul cel mare, de la mijloc, se grăbi să-i sfătuiască d-ra Zamfirescu. Altminteri vă rătăciți…

— Da, da, spuse Liza pornind. Ne vedem după aceea, la mînăstire…

Plecă, alături de soții Solomon și de Stamate. Căpitanul, Dorina și cu Stere rămaseră mai la urmă. Ceilalți, cu Andronic, pășeau în voie, discutînd.

— Să știți că are să-mi fie frică, spuse Riri, rîzînd. Să nu mă speriați.

— Eu nu făgăduiesc nimic, vorbi Andronic, prefăcîndu-se serios. Nici n-are haz o pădure, fără sperieturi…

Dorina îi auzi ultimele cuvinte și zîmbi visătoare. Călca privind mai mult în pămînt.

— Aici e de prietenul d-tale, vorbi Stere, adresîndu-se căpitanului, în codru, noaptea, să-ți zică un cîntec…

— Da, ar fi frumos, încuviință căpitanul Manuilă, absent. Dar cred că e greu pentru un orășean, adăugă el.

— …Am putea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, auzi din nou Dorina glasul lui Andronic. Dacă nu mă luați pe mine căpitanul vardiștilor, n-o să prindeți pe nimeni toată noaptea…

Riri începu să rîdă; Dorina continuă să zîmbească silit, începea s-o irite tovărășia aceasta continuă: Riri, Andronic, Vladimir.

— Ia seama, duduie!

Glasul căpitanului. Dorina călcase în neștire pe o cracă uscată. Trosnetul o sperie mai puțin decît strigătul lui Manuilă. Cînd întoarse capul, întîlni ochii căpitanului. Luceau prin întuneric, ca ai unei pisici. Dorina se cutremură.

— Te-ai zgîriat? întrebă el din nou, apucîndu-i brațul.

Avea acum o voce gravă, caldă. Și gesturile lui erau mai moi, mîngîietoare.

— Ți-ai rupt ciorapul, Dorina? întrebă din urmă Riri.

Alergă să vadă ce s-a întîmplat. După ea, în cîțiva pași mari, larg despicați, ajunse și Andronic.

— …Nu veneam să văd dacă s-a rupt ciorapul, spuse el rîzînd. Vreau să vă propun un joc… Și d-ta, domnule căpitan, ai să ne conduci, adăugă el cu multă intimitate, întorcîndu-se către Manuilă.

— Bucuros, dacă primiți și oameni care au trecut de 30 de ani, spuse căpitanul.

— Iată ce e, explică Andronic. Fiecare dintre noi pleacă pe rînd… Dar avem nevoie de un ceas cu cadran fosforescent pentru asta, adăugă el.

— D-l Stamate are un ceas bun și se vede perfect în întuneric, spuse căpitanul.

Se uită înainte, spre grupul unde se afla prietenul său. Îi zărea destul de anevoie.

— Lasă că mă duc eu să-l aduc, se oferi Vladimir, și porni în goană.

Soții Solomon și cu Stamate se rezemaseră de trunchiul unui copac căzut.

— Ce frumoasă noapte! exclamase Liza.

Se prefăcuse puțin obosită de drum; de fapt, aștepta să se apropie ceilalți, în special Andronic. Începuse s-o plictisească tăcerea tovarășilor ei. Stamate vorbea rar, controlîndu-și fiecare cuvînt. Parcă ar fi îndrăgostit, reflectase d-na Solomon. Cînd sosi Vladimir, în goană, Stamate se ridică de pe trunchi.

— S-a întîmplat ceva? întrebă d-l Solomon.

— Nimic. M-a trimis d-l căpitan la d-stră, se adresă el lui Stamate, vă roagă să-i împrumutați ceasul… Vrem să jucăm un joc nou, adăugă el, ștergîndu-și fruntea.

— Haidem și noi, copii, spuse Liza, neliniștită brusc.

Porni mai repede decît s-ar fi cuvenit pe aleea care se distingea anevoie în umbra sură. Inima începuse să-i bată mai puternic și îi simțea bătaia în tot trupul. Parcă se pregătea o întîmplare gravă, parcă aștepta să afle ceva urgent și însemnat acolo, în grupul unde se zărea Andronic.

— L-am adus, exclamă victorios Vladimir, întrecîndu-i pe toți.

Andronic luă ceasul și-l dădu lui Stere.

— D-ta aștepți, un minut, dar exact numai un minut, își sfîrși el explicația, și apoi dai semnalul de plecare următorului. Cine nu se-ntoarce pînă ce ajunge celălalt la pom, știe ce-l așteaptă!

Riri începu să rîdă.

— Dar mie mi-e frică să alerg singură pînă la pom, se plînse ea.

— Cui îi e frică nu joacă și stă aici, lîngă arbitru, vorbi Andronic.

— Bine, atunci joc…

Soții Solomon și cu Liza nu înțelegeau nimic.

— Ce e, frate? întrebă d-na Solomon.

— Acum dați gajurile, vorbi din nou Andronic fără să răspundă la întrebare. Le puneți toți într-o pălărie…

Se uită repede la toți bărbații din grup. Nu avea pălărie decît Stere și căpitanul Manuilă, chipiu.

— O să rugăm pe d-l căpitan să ne împrumute chipiul, spuse el, politicos.

Căpitanul Manuilă și-l scoase și i-l dete, zîmbind.

— Mulțumesc. Acum cine vine cu mine să însemnăm pomul? întrebă din nou Andronic.

Dorina ar fi voit să meargă și ea, dar Riri și Vladimir îi luară înainte.

— Dar explicați-ne și nouă cum e jocul ăsta nou! vorbi Liza, enervată.

— O să-nțelegi numaidecît, spuse Dorina sfios. Știi, e un fel de cursă prin pădure… Dar nu trebuie să-ți fie frică, și trebuie să nu te împiedici, să cazi. Altminteri trece minutul…

Rămăsese cu ochii duși după grupul celor trei, plecați să însemne copacul.

Capitolul V

Cel dintîi, începînd jocul, fugi Vladimir. Luase gajul Dorinei, o batistă legată cu un șnur de mărțișor. Alerga cu emoție, făcînd salturi mari, ferindu-se de buturugi. Zări copacul de departe. Acolo, în scorbura trunchiului, se aflau gajul lui și bricheta lui Andronic. Vladimir aprinse bricheta, schimbă gajurile și o luă la goană înapoi, pe alt drum. Auzise semnalul lui Stere.

— Al doilea!

Numai dacă ar ține aprinsă bricheta pînă ce ajunge Dorina, gîndi Vladimir. Întoarse capul. Printre copaci se zărea bluza albă a fetei.

— Vladimir! strigă Dorina. Nu te depărta prea mult, că mi-e frică!

— Pierd gajul! se scuză Vladimir.

Dorina căută copacul cu lumina aprinsă. Nu se vedea nimic. Dacă a bătut vîntul și s-a stins?… Alergă și mai tare, cu palma strînsă pe sîni. Cîte secunde or fi trecut? Privea neliniștită înaintea ei. Nu cumva am rătăcit drumul? Deodată recunoscu copacul. Se vedea bucata mare de hîrtie, pe care o pusese Andronic ca semn. Apropiindu-se, Dorina zări în scorbură luminița tremurătoare a brichetei. O luă în mînă cu emoție.