O stinse, apoi o păstră cîteva secunde în palmă, fără să-și dea seama ce face. Schimbă repede gajurile. Alerga acum Stamate; gajul lui era un toc rezervor. Se ține atît de ușor în mînă cînd fugi…

— Al treilea! auzi ea, departe, glasul lui Stere.

Îi fu deodată teamă că va întîrzia și porni la goană înapoi. Parcă se făcu acum și mai întuneric. Trebuia să ocolească luminișul, ca să ajungă la grup pe alt drum. Dar ea porni pe aceeași cărare. Peste cîteva clipe zări în fața ei o umbră care alerga cu pași mari; speriată, îi auzi răsuflarea. Stamate alerga cu bărbia în piept, cu pumnii strînși. Voia să bată un record.

— Ați greșit drumul! strigă el deodată, cînd se-ntîlni cu Dorina pe aceeași cărare, aproape s-o prindă în brațe.

— Mi-a fost frică!… țipă Dorina, fără să-nceteze goana.

Oare însemnează că mi-am pierdut gajul dacă mă întorc tot pe aici?… Gîndul acesta o tulbură. S-ar putea ca însuși Andronic, care alerga al cincilea…

— Pe aici se vine?! o întrebă Stere cînd ajunse.

Sta cu ceasul în mînă, serios, aproape grav; fusese într-adevăr măgulit că fusese ales arbitru. Numai el avea glasul atît de puternic și vorba atît de clară, să se audă pînă la luminiș…

— Mi-a fost frică pe dincolo, se scuză Dorina cu mîna pe inimă. Să nu întîlnesc vreun șarpe…

Cucoanele țipară.

— Nu sînt șerpi pe aici, spuse Andronic sigur de sine.

— Al patrulea, strigă brusc Stere, care nu-și luase ochii de pe cadranul ceasului. Liza, fugi!

Liza porni aproape smucindu-se. De cînd plecase Stamate și fusese anunțată că-i vine rîndul, stătea cu mușchii încordați, cu ochii pironiți în întuneric. Urmărise umbra lui Stamate cum se pierde printre arbori. Îi era puțin frică de noaptea care o aștepta, la cîțiva pași înaintea ei, s-o înghită, s-o mistuie în singurătate. Mai ales cînd auzise pe Dorina vorbind de șerpi, simțise o adiere rece înfiorîndu-i spatele. Dar o liniștiseră cuvintele lui Andronic. Era doar numai un joc. Două minute, singură în pădure. Și apoi, în urma ei venea Andronic…

Ajunse destul de repede la copacul cu semn alb. Schimbă gajurile apoi căută bricheta. O găsi stinsă. Suflase probabil vîntul sau prostul ăla de Stamate nu știuse s-o aprindă bine. Se rezemă de pom. Îi bătea inima, dar nu de goană, începuse să-i fie frig deodată. Atît de frig încît, la răstimpuri, îi clănțăneau dinții.

— Al cincilea! auzi ea glasul soțului, parcă mai răgușit.

Rămase rezemată de pom, încercînd să-și stăpînească tremurul trupului. E o prostie ce fac, e o prostie…

Andronic pornise cu pașii lui mari, săltați, ritmici, de atlet pasionat de joc. Plecase urmărit de toți ochii. Dorina și cu Riri, mai ales, îl priviră cu emoție cum se depărtează, ușor și zvelt, în întuneric. Dorina întoarse apoi capul spre dreapta, să vadă dacă se zărește Liza. Așteptă cîteva clipe, apoi privi din nou înainte, scrutînd întunericul. Ce Dumnezeu face de întîrzie atît?

Riri își mișca picioarele, nervoasă. Venea rîndul ei acum. Cînd Stere ridică mîna, pregătindu-se să spună „următorul!” – Riri porni brusc.

— Liza! strigă nerăbdătoare Dorina. Te-ai rătăcit?

— Ce-o fi făcînd fata aceea? întrebă și Stere, cu ochii pe cadran. Au trecut de-atunci două minute și aproape cincisprezece secunde. Nu cumva s-a întîmplat ceva cu ea, o fi alunecat?

— Liza-a-a! strigă, hăuind, Vladimir. Ai pierdut!

Liza auzi strigătul dar nu se grăbi să răspundă, să-i liniștească. Era enervată, dezamăgită; aproape îi venea să plîngă. Andronic nu se arătase nici surprins, nici bucuros, zărind-o rezemată de pom. O întrebase numai politicos:

— Ați obosit, doamnă?

Ea îngînase cîteva vorbe. Ar fi așteptat să i se întîmple ceva, să audă un cuvînt. Andronic se îndreptase însă spre scorbură, schimbă gajurile, reaprinse bricheta, după ce curăță în grabă fitilul și o întrebase, la urmă, indiferent:

— Vă dați atît de repede bătută? Mai sînt numai vreo treizeci de secunde…

Porni apoi, cu pasul lui despicat, spre marginea luminișului. Liza simți o copleșitoare umilință, îi venea, în acea clipă, să plîngă, să insulte. Umbra lui Andronic se pierduse repede între pomi. Ea continua să rămînă pe loc. Ar fi fost ridicolă acum să alerge după el. Deși i-ar fi atît de rușine să dea ochii cu ea Riri…

Cînd o zări apropiindu-se, coti în spatele arborelui și apucă un alt drum. Nu-i mai bătea deloc inima. Un gol, o enervare stupidă…

— Liza-a-a! auzi ea din nou glasul lui Vladimir.

— Am găsit-o rezemată de pom, explică Andronic, întorcîndu-se. Am impresia că a obosit prea repede.

În clipa cînd pornea căpitanul Manuilă, Liza apăru din dosul copacilor.

— Ce-i, frate, cu tine? o întrebă prietenește Stere.

— Am fugit prea repede, mă doare puțin capul, vorbi Liza.

I se păru că Dorina o privește mirată, bănuitoare, și asta o enervă și mai mult. Pînă la sfîrșitul jocului rămase izolată de grup, fumînd plictisită. Și apoi, deodată, glasul lui Andronic, care o făcu din nou să tremure, neliniștind-o.

— Acum începe partea a doua și cea mai palpitantă. Fără arbitru. Toată lumea aleargă și se ascunde. Singurul arbitru e ceasul…

Se apropie și Liza de grup.

— Are toată lumea gajurile în mînă? întrebă încă o dată Andronic.

— Să alerg și eu? îl întrerupse Stere. Are să fie cam greu…

— Nu e nevoie să alergi prea mult, îl liniști Andronic. Pînă te ascunzi… Apoi, către ceilalți, ca și cum le-ar fi reamintit o lecție: Fiecare se reîntoarce înainte de un sfert de ceas, cel puțin o dată aici și ia primul gaj care îi cade în mînă. Dar pe cuvînt de onoare, se-nțelege…

— Cum și să las ceasul aici? întrebă căpitanul Manuilă.

— Nu sîntem decît noi, vorbi din nou Andronic.

— Dar de ce e nevoie de ceas? întrebă d-l Solomon.

— Aici e tot misterul jocului, rîse Andronic. Controlul, arbitrul…

Nu înțelegea nimeni ce se va întîmpla, ce urmează și asta îi făcea nerăbdători, curioși. Priveau în toate părțile, ca și cum și-ar fi căutat de pe acum cărarea prin pădure și locul unde să se ascundă. Noaptea