era deplină. Înspre lac, cerul era puțin alburiu Deasupra, prin desișul ramurilor, se zăreau cîteva stele. O mare tăcere se întindea de jur împrejur, fără ca nimeni să o bage în seamă, fără să înspăimînte pe nimeni.

— …Și trebuie să fugiți cîte unul singur, în cît mai multe direcții, adăugă Andronic. Dar nu cumva să plecați cu toții la mînăstire și să mă lăsati singur aici…

— Dar d-ta unde rămîi? îl întrebă căpitanul Manuilă.

— Eu plec la urmă, spuse Andronic.

Stamate căută ochii prietenului, parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva.

— Cine a pierdut gajul pleacă întîi, spuse Andronic.

Liza tresări. Ieși din rînd zîmbind și, văzînd că toți îi fac semn cu mîna, porni în fugă.

— Să nu alergi prea tare, că iar ți se face rău! îi strigă Stere din urmă.

Liza nu-i răspunse.

Capitolul VI

La urmă rămaseră numai căpitanul Manuilă și cu Andronic. Se auzeau încă pașii greoi, prudenți ai lui Stere. La răstimpuri, rîsete de fată, strigăte. Era Vladimir, care hăuia mereu, și Riri cu d-na Solomon, care se înțeleseră să stea împreună pe aproape.

— E rîndul d-voastră, domnule căpitan! îi aminti zîmbind Andronic.

— Dar dacă le-am face o farsă și ne-am ascunde pe aici, fără să plecăm? propuse Manuilă.

— S-ar strica jocul. De-abia acum începe partea frumoasă, necunoscută…

— Nu-mi poți spune și mie? se rugă căpitanul.

Andronic începu să rîdă și-și rezemă o clipă mîna de umărul lui Manuilă. Fu o săgetare scurtă, nervoasă și căpitanul tresări.

— Parcă eu știu ce are să se-ntîmple? vorbi Andronic. Jocul de-abia acum e frumos, cînd nu-l știe încă nimeni.

— Parol, vorbiți serios? întrebă mirat căpitanul. Dar atunci de ce lași ceasul aici?

— În nici un caz ca să-l fure cineva, răspunse în treacăt Andronic. Prea am fi naivi, să colaborăm o duzină de oameni în toată firea la inventarea unui joc nou, numai ca să poată cineva fura un ceas cu cadran fosforescent!

Căpitanul se îmbujoră, dar nu plecă privirile. Continua să se uite fix, drept în ochii lui Andronic. Tînărul nu părea deloc încurcat de luminile scrutătoare ale lui Manuilă.

— Atunci? întrebă acesta încă o dată.

— Ei, parcă e așa de greu de ghicit! exclamă Andronic. Ca să știm cum trece timpul!

Începu din nou să rîdă și făcu semn lui Manuilă că trebuie să plece, să se ascundă.

— Eu rămîn la urmă de tot, spuse Andronic.

Căpitanul clătină neîncrezător din cap și porni cu pași mari, la întîmplare. Andronic îl lăsă să se depărteze, urmărindu-i umbra pînă ce se pierdu bine în întuneric. Apoi începu să rîdă.

— În sfîrșit, am scăpat! șopti el printre dinți.

Se aplecă, luă ceasul și privi cadranul fosforescent: nouă și cinci minute.

— Îi las să se joace pînă la zece, adăugă Andronic pentru sine, tot atît de amuzat. Pe urmă copiii cuminți mănîncă frumos și se pregătesc de culcare…

Așeză ceasul la locul știut, pe trunchi, și porni cu pași repezi în direcția lacului. Ieși curînd din pădure. Se uită în dreapta și în stînga, să se convingă că nu l-a văzut nimeni. De altfel, el bănuia că toți s-au ascuns spre miezul pădurii. De acolo se auzeau mereu rîsete, țipete speriate, crengi rupte sub picioare. Andronic ajunse pe malul lacului și căută cu ochii o ascunzătoare. Se îndreptă către o căpiță de fîn proaspăt cosit și se lungi fără grijă, cu palmele adunate sub cap. Ochii întîlniră deodată tot cerul înălțat deasupră-i și pîlpîiră înecați în întuneric. De departe, stinse, ajungeau pînă la el zvonurile glasurilor din pădure.

— Numai de nu s-ar speria de frica lor, șopti încet Andronic, zîmbind.

Liza, care alergase cea dintîi și ajunsese cel mai departe, se opri brusc, cu ochii țintă înainte. I se păruse că vede o umbră mișcîndu-se atent, pîndindu-i parcă apropierea; i se păruse, în acea clipă, că aude o răsuflare înțepenită, ca dintr-un gîtlej de fiară. Îi fu frică și rămase pironită locului, neîndrăznind să privească decît înainte. Umbra se mișca încet, prudent, temîndu-se să facă zgomot.

Liza ar fi rămas multă vreme cu ochii pironiți, cu răsuflarea sfîrșită, dacă n-ar fi auzit, pe neașteptate, un glas venind din dreapta.

— Cine e acolo?

Recunoscu pe Stamate, apropiindu-se și el cu oarecare teamă, cu brațele încordate.

— Sst! Nu face zgomot! îi șopti Liza. Nu ți se pare că e ceva înaintea noastră?

Stamate privi cu atenție.

— Nu văd nimic…

Poate bătea vîntul, atît. Era foarte aproape de Liza acum, îi simțea parcă răsuflarea, de-a dreptul în trupul lui. Și nici nu mai era atît de intimidat acum de prezența femeii.

— Nu e nimic, adăugă el, liniștind-o.

Într-adevăr, parcă umbra amuțise brusc; nici o mișcare, nici un zvon. Doar vîntul – lin, pe deasupra ramurilor.

— Ce fac ceilalți? întrebă deodată Liza, aprinsă. Ai zărit pe cineva?

— Doar pe duduia Riri, vorbi Stamate, apropiindu-se și mai mult de Liza. Era singură…

— Dacă ai lăsat-o d-ta singură… spuse Liza insinuantă.

— …N-o căutam pe ea, îndrăzni Stamate, apucîndu-i brațul.

Liza nu și-l retrase. O amuza și o flata în același timp pasiunea aceasta bruscă, pe care izbutise s-o aprindă în inima taciturnului inginer. Își dădea seama că se poate juca fără teamă cu el. Era prea timid, prea cuviincios.

— …Ce-o fi făcînd Andronic? întrebă ea deodată, ca să rupă tăcerea. Mi se pare un tip foarte suspect, adăugă repede. D-ta înțelegi ceva din jocul ăsta?

— Nimic, se grăbi să răspundă, galant, Stamate. Dar îmi place cu atît mai mult… Altminteri n-aș fi fost niciodată singur cu d-ta…

Simțea cum îi zvîcnește inima, îi ținea brațul foarte aproape de pieptul lui. Liza începu să rîdă.

— Dar acum cel puțin, ești sigur că sîntem cu adevărat singuri?! spuse ea, privindu-l în ochi.

Stamate tresări. Mă încurajează. O prinse în brațe și încercă s-o sărute. Liza se smuci fără greutate, rîzînd.

— A! Așa nu! spuse ea fugind.

— Dar d-ta ai fost singura care a pierdut. E joc de gajuri…

Liza o luă la goană prin pădure. Nu-i mai era teamă, acum, știindu-se urmărită de Stamate. Dar se simțea întinerită,