— …Să știi că am să mă împiedic și am să cad din vina d-tale, țipă ea auzind răsuflarea bărbatului din spate.

Stamate o prinse din nou în brațe. De astă dată n-o mai lăsă să scape. Nici Liza nu se mai zbătea.

— N-a fost vorba că ne jucăm gajuri? șopti Stamate.

Încercă s-o sărute. Liza se feri, rîzînd. Nici nu voia, nici nu izbutea s-o supere îndrăzneala tînărului.

— Dacă ne vede cineva? șopti ea tainic.

— Tocmai de aceea, fără zgomot! îi spuse, aproape de ureche, Stamate, atingîndu-i părul cu buzele.

Femeia se înfioră. El îi simți sînul zbătîndu-se și o păstră mai strînsă în brațe.

— Cine e? se auzi deodată glasul lui Vladimir.

Perechea rămase neclintită. Liza voise să rîdă, dar își înfundă fața la pieptul bărbatului.

— Sst! spuse Stamate, tot atît de aproape de ureche. Să-i facem o farsă…

— Cine e? întrebă a doua oară, nervos, Vladimir.

Auzise glasuri înfundate, rîsete, foșnete – și totul ajunsese pînă la urechile lui vrăjite, într-un mister erotic, exasperant și senzual. Simțise străbătîndu-l prin tot trupul o căldură ciudată, tulbure, ca o beție bruscă și istovitoare. Alături de el, poate la cîțiva pași numai, înapoia unuia din arborii aceștia înalți și îngîndurați, se întîmpla ceva necunoscut și neîngăduit. Dar cine ar putea fi oare?

Vladimir făcu cîțiva pași. Zări, însă în cealaltă direcție, o umbră care-i făcea semn cu amîndouă brațele ridicate. Alergă spre ea, prudent, ferindu-se să calce vreo ramură uscată.

— Tu ai văzut pe cineva pînă acum? îl întrebă d-na Solomon, apucîndu-i brațul.

Vladimir simți după căldura mîinii femeii că s-a întîmplat ceva cu soția vărului Solomon. Era înfrigurată, ochii îi sticleau, vocea îi era îngroșată.

— Știi ce frică mi-a fost pînă te-am zărit?! i se plînse ea alintîndu-se. Am stat singură aici de cînd m-am rătăcit…

Îl cuprindea, cu încetul, același tremur și pe Vladimir.

— Dar cum de te-ai putut rătăci? o întrebă el, mai mult ca să spună ceva decît ca să primească un răspuns.

Căci tăcerea îl îngrozea, tăcerea aceea în care nu auzea decît bătăile inimii sale și răsuflarea înfierbîntată a verișoarei.

— Mi s-a părut că mă urmărește cineva, vorbi d-na Solomon. Ție nu ți-e frică?

— Nu, spuse liniștit Vladimir. Dar nu înțeleg nimic din jocul acesta. Nici nu știu cîte minute au trecut de cînd am plecat…

Întoarse capul spre d-na Solomon și-i întîlni ochii aprinși. Roși brusc.

— Dacă am merge să vedem cît e ceasul? întrebă el la întîmplare, ca să-și ascundă neliniștea.

— N-are nici un haz, șopti d-na Solomon. Haide mai bine să prindem pe careva în flagrant delict de amor, să le facem o farsă…

Porniră amîndoi, strînși unul în altul, căutînd cărarea. Vladimir se temea să treacă pe lîngă grupul acela de arbori de unde auzise, cu puține clipe în urmă, șoapte și rîsete înfundate. Se temea și totuși locul îl atrăgea ca un colț vrăjit.

Verișoara îi atîrna tot mai greu de braț.

— Liza! se auzi, departe, glasul lui Stere.

D-na Solomon începu să rîdă.

— Fiecare își caută nevasta! vorbi ea tare. Poate ăsta e chiar jocul…

Liza, auzind pași, se zbătu în brațele lui Stamate.

— Dă-mi drumul! șopti ea.

D-na Solomon se opri brusc, parcă vrăjită și ea de același farmec care-l neliniștise pe Vladimir.

— E cineva aici, spuse ea încet. Hai să-i prindem…

Amîndoi se apropiară de copac. Liza le ieși deodată înainte.

— E un faun prin pădurea asta! exclamă ea, încercînd să-și ascundă emoția.

— Să sperăm că nu e numai unul, rîse d-na Solomon.

Ar fi vrut să apuce din nou brațul lui Vladimir, dar el rămăsese cu ochii pironiți în colțul de unde izbucnise Liza. Cine o fi fost acolo? Și ce s-a întîmplat în întunericul acela des, la adăpost?… Îi era rușine de gîndurile lui, îi era în același timp ciudă pe trupul lui, exasperat de timiditate. Ar fi vrut să fugă. Parcă întreaga pădure respira acum omenește, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părțile aburi de trup dezvelit și în toate boschetele respirau perechi înlănțuite.

— Dar tu ce făceai, Vladimir? îl întrebă deodată Liza. Tu strigai adineauri pe aici? îl întrebă ea din nou, zîmbind.

— Parcă n-ai știut… răspunse umilit, posomorîndu-se, Vladimir. Ca și cum astăzi îmi auzi pentru prima oară glasul…

D-na Solomon începu să rîdă și îl atrase mai aproape de ea.

— Lasă-mi băiatul în pace, nu mi-l necăji! spuse ea protectoare.

Lui Vladimir îi fu silă de el. Trebuia să schimbe vorba, să scape.

— Unde-or fi ceilalți? întrebă el și apoi își desprinse repede brațul înlănțuit de d-na Solomon, duse amîndouă palmele la gură și începu să hăuie.

Parcă îl descătușa urletul acela prelung și Vladimir își simți orgoliul restabilit; i se păru că pădurea întreagă a clocotit și a răsunat la strigătul lui.

— Vla-a-a-d! îi răspunse, chiuind, un glas de fată. Unde v-ați ascuns?

— Haide s-o speriem! propuse Liza.

— E Riri, vorbi Vladimir. Dac-o speriem, țipă și ne facem de rîs…

Într-adevăr, dinspre luminiș se zărea apropiindu-se o umbră, călcînd cu teamă.

— Să nu mă speriați! țipă Riri. Știu unde sînteți!

Înainta totuși cu multă băgare de seamă. Din dosul oricărui arbore, cineva ar putea sări pe neașteptate, apucînd-o strîns în brațe, speriind-o…

— Am să vă spun ceva amuzant, adăugă ea apropiindu-se… Dar să nu mă speriați…

Se opri și așteptă cîteva clipe, tremurînd. Din întuneric îi ieși înainte Vladimir.

— Unde-ai fost? o întrebă el ca s-o liniștească.

— M-am dus să văd cît e ceasul și m-am rătăcit. Cine mai e acolo? întrebă Riri repede, cercetînd întunericul.

— Liza și cu Aglo, spuse Vladimir plictisit. Ai mai văzut pe cineva?

Riri începu să rîdă.

— Am trecut pe la ceas, șopti ea. Să vezi, Stere și cu Jorj sînt acolo, foarte liniștiți, tolăniți pe iarbă…

Din dosul arborelui veni Liza, curioasă.

— Dar pe Andronic l-a zărit cineva? întrebă ea.

— Pe el nu l-am văzut… Să știi că ne pregătește ceva… Dar mai am un secret, adăugă Riri, coborînd din nou glasul. Dorina și cu căpitanul se plimbă ca doi amorezați…