— I-ai văzut tu? Era căpitanul sau Andronic? întrebă Liza.

Riri protestă. Era chiar Manuilă, pas în pas cu Dorina, vorbind amîndoi încet; nu i-a putut auzi ce vorbesc, dar Dorina ridica mereu capul în sus, încercînd parcă să străbată desișul, să întîlnească bolta cerului.

Erau numai ei singuri? își repeta întrebarea Liza. Nu cumva era și Andronic ascuns pe acolo?

Riri dădu din nou lămuriri. Se surprinse vorbind aprinsă, parcă ar fi încercat să-l apere pe Andronic de o vină neîntemeiată, și roși.

— Ce-or fi vorbind îndrăgostiții? se miră, zîmbind, Vladimir. Să-i spunem lui Jorj, ca să se bucure…

§

Căpitanul Manuilă întîlnise pe Dorina din întîmplare, fără s-o caute. Plecase cel din urmă și se îndreptase, după o scurtă șovăială, spre luminiș. Cum mergea, cu capul plecat, pe gînduri, îl cuprinse deodată o mare silă de slăbiciunea lui; să asculte el, om în toată firea, de porunca unui copilandru. Măcar de n-ar fi ceva necurat la mijloc.

I se păreau ciudate multe lucruri în acest Andronic. Dar ceea ce îl intriga îndeosebi era apariția lui zgomotoasă și febrilă; imaginația lui de tînăr obișnuit să-și piardă vremea cu sportul, visul și femeile, le stricase – lor, tuturora – plăcerea de-a amuți naivi în taina nocturnă a pădurii. Această mare pădure adormită nu-l mai emoționa acum pe Manuilă. Parcă ar fi fost o grădină publică, unde se joacă adolescenții și copiii… Imaginația lui Andronic neutralizase misterul și umbrele arborilor i se păreau acum, căpitanului, doar bune de făcut dragoste sau de dormit.

Se gîndea să se întoarcă la locul de pornire, cînd zări, foarte aproape de el, pe Dorina. O ghicise după bluza înflorită, după mîinile ei lungi, neliniștite.

— D-ta ești, domnule căpitan? îl întrebă fata.

— Din întîmplare, eu, răspunse Manuilă. Așteptați pe cineva?

Dorina, într-adevăr, parcă stătea la pîndă, își alesese un loc de unde se putea vedea în mai multe direcții, printre trunchiurile arborilor, ea rămînînd aproape nevăzută. La întrebarea căpitanul, Dorina se apără cu prea multă insistență. Manuilă înțelese și sîngele îi izbucni brusc în obraji. Ciuda lui împotriva lui Andronic începu să crească. Și, în același timp, orgoliul jignit îl făcu să disprețuiască puțin pe această fată proastă, care crede atît de ușor că-l poate păcăli cu primul venit.

— Nu prea înțeleg ce fel de joc e ăsta, spuse Manuilă, observînd că Dorina tace încurcată. Am impresia că Andronic are să fure ceva și are s-o șteargă… Ce e mai frumos e că atîția oameni în toată firea s-au lăsat păcăliți de el, adăugă el repede, văzînd că Dorina vrea să protesteze.

— Nu cred că domnul Andronic să fie chiar un escroc de rînd, spuse Dorina, stăpînindu-se.

Căpitanul începu să rîdă și se apropie mai mult de fată. I se părea acum că nu are în fața lui pe o eventuală logodnică, o domnișoară binecrescută, pe care trebuie s-o respecte, ci una din acele fete, nenumărate, întîlnite în viața lui de holtei. Îi apucă brațul și o trase ușor spre el.

— Lasă-l, domnișoară, că nu merită să fie apărat de o fată atît de drăguță ca d-ta…

Dorina rămase surprinsă, împietrită de brusca schimbare a căpitanului. Ce fel de om e ăsta, care îndrăznește așa de mult și cu atîta vulgaritate?… Îi era teamă să strige. Căpitanul nu-i spusese încă nici o obrăznicie și gestul lui nu ar fi fost prea grav dacă n-ar fi fost atît de brusc…

— Haide mai bine să ne plimbăm, vorbi din nou Manuilă.

Dorina șovăi, dar căpitanul o trase încet după el.

— Procedați destul de ciudat, domnule căpitan, îndrăzni să spună Dorina.

— Închipuiți-vă că jucăm gajuri, domnișoară, rîse Manuilă. Se supără cineva de gajuri?!… Și se nemerește uneori să-ți cadă tocmai cavalerul care nu-ți place…

Sublinie atît de evident cuvintele, încît Dorina se simți datoare să se scuze.

— N-am vrut să spun asta. Dar îți mărturisesc că m-a speriat puțin glasul d-tale…

— Poate din cauza ecoului… Nu-i așa că nici nu ți se pare că ne aflăm într-o pădure? întrebă după o pauză căpitanul, ocolind cu ochii cît putu cuprinde.

Dorina privi și ea, deasupra, spre cer. Într-adevăr, era atîta liniște, atîta siguranță…

— Parcă am fi în Cișmigiu, adăugă Manuilă.

— Nu… mai degrabă la Sinaia, în parc, dincolo de mînăstire, preciză Dorina zîmbind.

— E trist, nu e așa?… Cînd te gîndești că am fi putut intra în pădure cu teamă și am fi putut spune povești cu draci și strigoi…

— Nu, nu! Zău că mi-e frică! exclamă Dorina alintîndu-se.

— Tot oi fi eu bun la ceva, nu-ți fie teamă… Oricum, am fi petrecut mult mai bine dacă nu întîlneam pe tînărul acela…

Dorina se posomorî iar. O enerva insistența lui Manuilă. Cine știe ce crede despre mine bădăranul ăsta…

De fapt, Dorina, zărindu-l, nădăjduise o clipă că e Andronic. Ar fi fost amuzant să se întîlnească cu Andronic singură. Poate, cine știe… Întoarse și acum capul. Deși i se păruse că o urmărește cineva, nu era nimeni. Se depărtară mult de restul grupului.

— D-ta ce crezi că fac ceilalți? întrebă Dorina ca să schimbe vorba.

— Ce facem și noi, vorbesc despre dragoste… spuse căpitanul cu o vulgaritate voită.

Dorina tresări, neliniștită. Dacă se apucă acum și-mi face o declarație? Ar fi ridicol… Și totuși, s-ar putea ca omul acesta, într-o zi… Și măcar dacă ar fi un prost, ca Stere, pe care să-l poată disprețui…

— …Eu, cel puțin, despre asta vreau să vorbesc cu d-ta, reluă căpitanul. Dar serios… Nu știu ce-or face ceilalți; eu însă vreau să te întreb serios, prietenește, dacă-mi dai voie, se-nțelege…

— Vai de mine! se grăbi să-l încuviințeze Dorina, liniștită.

— Vreau să te întreb… D-ta ce crezi? Lucrurile astea, dragostea asta este așa, o întîmplare, o flacără care se aprinde brusc, cum se spune, sau este ceva care crește anevoie, după cîțiva ani de conviețuire și de prietenie?… Părerea d-tale, firește, mă interesează…

— Vezi, eu mă pricep mai