puțin în păreri personale, glumi Dorina. Dar poate că ți-aș putea spune despre lucrul ăsta din alt punct de vedere… Poate ca la ceva necunoscut încă, la care m-am gîndit, firește, și eu, ca la un ideal.

Începu să vorbească mult, cu aprindere. Dar își dete deodată seama că nu se mai gîndește la ce spune, că vorbește aproape în neștire, cu alte amintiri în minte, aproape obsedată de o sclipire de ochi tulburi… Se opri și privi din nou cerul, ca să se reculeagă.

Se gîndește la celălalt, înțelese mîhnit Manuilă. Îi simțea cu atîta precizie prezența, încît o exasperată umbră de gelozie îi îmbujoră obrajii, îi înăbuși răsuflarea.

— Da, înțeleg, spuse el, controlîndu-se.

— …Nu e așa? Sînt lucruri atît de greu de definit… se scuză Dorina.

Continuau să meargă alături. Tot la el, mereu la el îi era gîndul, înțelegea căpitanul.

— Dar cît o fi ceasul?! întrebă deodată Dorina, ca și cum și-ar fi amintit ceva urgent de făcut. Dacă ne-am întoarce?

Capitolul VII

Trecuse ceasul zece și familia Zamfirescu începea să-și piardă răbdarea. Rămăseseră cu toții în curte, așezați pe bancă, în fața arhondăriei.

— Să știți că e tot așa cum v-am spus eu, vorbi d-na Zamfirescu. Vor să scape de Dorina…

Domnișoara Zamfirescu, umilită de întorsătura pe care o lua conversația, se ridică de pe bancă și se îndreptă spre lac.

— Mă duc să văd dacă nu vin, spuse ea.

— …Și eu bănuiesc cine a aranjat lucrurile, continuă d-na Zamfirescu. Astea s-au făcut la București, în taină, fără să știm noi nimic… Ca și cum le-ar fi fost frică să nu le furăm ginerele…

Încercă să rîdă, dar nu-și putea stăpîni enervarea. Cel puțin dacă s-ar întoarce mai curînd Liza, să afle ceva de la ea…

— Ție ți-e foame? întrebă d-l Zamfirescu. Dacă nu i-am mai aștepta și ne-am așeza la masă?

D-na Zamfirescu prinse prilejul de a-și răbufni enervarea.

— Ce Dumnezeu, frate, că doar am stat la masă pînă la patru! Și ai mîncat, slavă Domnului…

D-l Zamfirescu se întoarse brusc către nevastă-sa, gata de ceartă. Dar chiar în acea clipă d-ra Zamfirescu alergă spre ei, făcîndu-le semn cu mîna.

— S-au întors, exclamă ea veselă. Le-am auzit glasurile lîngă lac… Ce companie simpatică au!

Regreta acum că nu s-a întors și ea cu ei în pădure. Poate au jucat jocuri de societate sau au făcut coruri. Dacă au rămas atît…

— Bine că s-au întors, vorbi d-l Zamfirescu înviorat. Sper că n-o să v-apucați îndată după masă la joc de cărți…

D-na Zamfirescu, îmbufnată, se ridică de pe bancă și se apropie de fiică-sa.

— Vezi, să nu le spui că i-am așteptat pe ei la masă, șopti. Să nu creadă că murim de dorul lor… Să vedem mai întîi dacă ne invită…

Glasurile se auzeau acum destul de limpede. Dar grupul părea că înaintează încet, căci cîtăva vreme nu se zări nimeni. Rîdeau mereu. D-na Zamfirescu își pregătise și ea zîmbetul. Se întoarse din nou la bancă și vorbea tare, silindu-se să învioreze micul său grup. Să nu creadă că ne-am plictisit, singuri aici, și că-i așteptăm pe ei ca să ne amuzăm…

— …Și cînd iese luna, Horică?! întrebă ea drăgăstos pe d-l Zamfirescu.

— Pe la miezul nopții, răspunse bărbatul, cu ochii pe cer.

— …Pe mine nu m-ați păcălit, se auzi glasul lui Stere, căci eu am stat cu Jorj la adăpost, n-am bătut pădurea ca voi…

— Ei, dar spuneți dacă n-a fost frumos?! întrebă rîzînd Andronic.

Era un rîs care nu te putea supăra. Tineresc, sincer, clocotind parcă de orgolioasă virilitate. D-ra Zamfirescu începu să zîmbească, deși ceilalți erau încă la cîțiva metri în fața sa.

— …Mai păcălit am fost eu, adăugă Andronic, căci nu mi-a izbutit planul…

— Dar de ce nu vrei să ne spui ce plan aveai? întrebă Liza.

— Nu pot, se scuză Andronic, pentru că n-am renunțat încă la el… M-am rătăcit puțin prin pădure și n-am ajuns la timp; asta a fost tot… Altminteri, erați și acum în pădure…

— Mor de curiozitate! spuse Liza.

— Fiți fără grijă, doamnă, o asigură Andronic. Jocul continuă, chiar fără știrea noastră…

Grupurile se întîlniră și d-na Solomon explică celorlalți alergările prin pădure.

— A fost sublim! exclamă ea. Era atîta liniște și un aer curat…

— Nu v-am spus eu? interveni d-ra Zamfirescu.

Vorbeau toți deodată, însuflețiți. Chiar Stamate era acum mai dezghețat, îndrăznind la răstimpuri cîte o glumă. Sărutările Lizei îi dăduseră mult curaj.

— Să știți că după ce-o ieși luna mai mergem o dată în pădure, spuse el.

— Eu nu, se apără Stere. Să meargă tineretul.

D-na Zamfirescu începu să rîdă zgomotos. Pe Stere se poate conta, deci; și, probabil, pe Solomon. Un pocher, după masă, izolați într-o odaie la arhondaric…

— Cine pregătește masa? întrebă d-l Solomon. S-au adus coșurile din mașină?

Riri, Liza și d-na Solomon plecară să așeze masa.

D-ra Zamfirescu ar fi vrut, în cea dintîi clipă, să le dea și ea ajutor, dar văzu că Dorina rămîne. E mai bine atunci să stea și ea. Sînt atîția tineri – spun glume, rîd – e mai bine aici…

— Cine vine cu mine în pivniță, să cumpărăm vin? întrebă din nou d-l Solomon.

Aproape toți bărbații doreau să vadă pivnițele mînăstirii, în special Andronic și Vladimir erau nerăbdători.

— Dar să știți că aducem vinul în căldare, îi lămuri d-l Solomon, măgulit de atenția pe care o deștepta fiecare dintre invitațiile sale.

— În oale și în căldări, preciză d-l Zamfirescu. Și să cereți să vă dea din cel rubiniu, că e teribil… Are și un tămîios, dar ți se suie prea repede la cap…

— E prea tare, interveni d-na Zamfirescu. Sterică, noi de care avem în mașină?

— Tot din ăla.

— Păi nici nu trebuie să le amestecăm, vorbi Stere. Să nu uiți însă să ceri și brînză. Fac ăștia o brînză de te minunezi, nu altceva!

Grupul porni să caute pe călugărul pivnicer. Mai zăriseră, cînd începuseră cu toții să vorbească,