umbre de călugări prin fața chiliilor, ieșiți să vadă de unde vin atîtea glasuri, dar nu era pivnicerul; pe ăsta îl știa d-l Solomon.

— E un călugăr uscățiv și înalt, cu o barbă rară, roasă de molii, adăugă d-l Solomon, și vorbește pe nas.

Începu să vorbească pe nas ca pivnicerul. Stamate și căpitanul Manuilă rîseră.

— Dar unde e Andronic? întrebă deodată d-l Solomon, observînd că tînărul dispăruse.

— S-o fi dus să-și caute prietenii, spuse Vladimir.

— Aș! Crezi d-ta că e adevărată povestea aia cu prietenii?! vorbi în șoaptă, ironic, căpitanul.

— Sst! Nu vorbi, ar putea să ne audă, interveni Stamate. Nu e frumos să-l bîrfim cînd nu e de față…

— Asta spuneam și eu, vorbi d-l Solomon. Mie mi se pare băiat de familie bună, dar păcat că e un zurbagiu, un exaltat, adăugă el încercînd să-i împace pe toți.

Găsiră pe pivnicer și cerură douăzeci de litri de vin rubiniu. Călugărul luă două oale mari și o căldare și le arătă drumul.

— Numai de l-oți putea bea pe tot, șopti el fără să-și întoarcă privirile.

Ajuns în fața ușii de lemn bătut cu fiare, pivnicerul se opri, căută cheia și deschise încet, cu grijă. Aprinse apoi o lumînare de ceară și luă căldarea în mîna stîngă. Oalele le lăsă în seama lui Vladimir.

— Să nu călcați greșit, că treptele sînt cam tocite, îi povățui el.

Înaintau cu atenție și cu oarecare emoție. Bolta pivniței era adîncă și se lărgea cu cît pătrundeau în ea. Vladimir era înviorat de frigul și de umezeala de aici, de misterul acestor ziduri învechite, de jocul umbrelor la flacăra lumînărilor.

— Cine știe cîte s-or fi întîmplat pe aici, spuse el, amețit.

— La asta mă gîndeam și eu, adăugă căpitanul. Parcă te apasă ceva… Și acuma se adăpostesc aici doar butoaiele cu vin ale mînăstirii…

Stamate privea pereții mînăstirii, minunîndu-se.

— …Să ne dai, te rog, și niște brînză bună, vorbi d-l Solomon.

Călugărul dădu drumul vinului în oală. Clocotea răspîndind un miros îmbălsămat și tare. Lui Vladimir îi rămăseseră ochii pironiți asupra învolburării rubinii de la gura oalei. Vinul se revărsă puțin pe dinafară, risipindu-se în căldare.

— …Ăsta e cel mai bun vin din partea locului, vorbi Andronic.

Toți tresăriră și se întoarseră speriați.

— Dar cum veniși, nenișorule, de nu te-am simțit nici unul? întrebă vesel d-l Solomon.

Andronic arătă drumul pivniței.

— Pe acolo, spuse el liniștit. V-am pierdut în curte și am venit atunci direct la pivniță. Nu e întîia dată cînd cobor aici, adăugă el zîmbind. Cîte căldări din vinul ăsta n-am băut eu pînă acum…

Călugărul ridică ochii să-i vadă mai bine chipul. La umbra lumînării toți aveau fețele palide, cojite, cu umbre adînci.

— Așa-i că mă recunoști, părinte? îl întrebă Andronic trecîndu-și mîna prin păr.

— Vin mulți domni pe la mînăstire, vorbi călugărul coborînd privirile. Nu-i prea țin minte.

— Dar pe mine mă știi, adăugă Andronic mai încet, ca și cum nu ar fi vrut să-l audă decît călugărul.

Se întoarse brusc spre ceilalți și le arătă cu mîna bolta.

— Eu cunosc toate zidurile astea, ca și cum aș fi stat aici de la începutul începuturilor… Cîteodată mi se pare că visez, atît de multe lucruri îmi aduc aminte. Cine mi le-o fi spus, cine mi le-o fi arătat? Parcă m-aș fi născut o dată cu înălțarea mînăstirii…

D-l Solomon începu să rîdă. Ridică una din oalele pline și o cîntări în mîini, mulțumit.

— Vorbești ca din cărți d-ta, spuse el lui Andronic. Ca în povestirile acelea cu oameni care se închipuiesc că au mai trăit o dată, o altă viață…

— Nu, îl întrerupse simplu Andronic. Mie nu mi se pare că am mai trăit o dată, demult, o altă viață. Eu simt că am trăit aici încontinuu, de la începutul mînăstirii…

— Păi e mai mult de o sută de ani, vorbi călugărul fără o prea vie mirare.

— E chiar mai mult decît socotește cuvioșia ta, îl corectă zîmbind Andronic.

Vladimir privea cu oarecare sfială chipul întunecat al lui Andronic. Poate răceala pivniței sau aburul vinului vărsat – sau poate umbrele amețitoare pe care le risipea fîlfîiala lumînării pe pereți – schimbaseră în ultimele clipe purtarea lui lăuntrică. I se părea că Andronic rînjește bătîndu-și joc de toți cu povestea lui. Parcă îi vedea ochii scăpărîndu-i de la unul la altul, cu fața posomorîtă, dar gata în orice clipă să izbucnească în rîs. Cum de nu observă ceilalți că Andronic glumește sau visează de-a binelea, ca un om îmbătat cu altfel de vin?

— Plătim cinstit, boierește, și mergem, spuse d-l Solomon așezînd banii.

Căpitanul Manuilă amuțise și el, aproape pierdut în întuneric. Îl învioră Andronic, arătîndu-i din nou zidurile.

— …Cred că nimeni nu mai știe astăzi, spuse el, că pe locul acesta a pierit adevărata fată a Moruzeștilor, fata lui de sînge, iar nu cealaltă, adoptată după a doua căsătorie…

Călugărul ridicase ochii speriat și-și făcu repede o cruce pitită. Andronic se prefăcu că nu-l vede și continuă, cu privirile ațintite asupra lui Manuilă.

— …Nici eu nu ți-aș putea spune de unde știu, dar așa s-a întîmplat. Aici a murit ea, Arghira, „frumoasa din lapte”, cum i se spunea pe atunci, în batjocură…

— De ce a murit? întrebă Vladimir cu jumătate de glas.

— Fusese adusă aici cu sila și fără să știe bătrînul… Unii au spus chiar că fără știrea starețului. Pe atunci nu prea intrau femeile în mînăstirile de călugări. Au adus-o noaptea și, după cum nu prea se știe de ce a murit pe neașteptate, tot așa nu prea se știe cum a murit. Voiau să scape de ea, căci se plănuia din acel an a doua căsătorie a bătrînului și cealaltă fată aștepta… Și a murit Arghira, a treia noapte. Aici, pe locul ăsta…

Andronic întoarse capul și arătă cu mîna de jur împrejur.

— O pomeniți cîteodată la slujbă, părinte? întrebă el brusc pe călugăr.

Pivnicerul scutură din cap. Auzea acum pentru întîia oară o asemenea poveste și i se părea mincinoasă și păgînească. O fată de boier moartă