— Haide să mergem, că parcă se face frig, spuse d-l Solomon.

Porniră toți înfrigurați și de răceala bolții și de amintirea aceea lugubră pe care o evocase, pe neașteptate, Andronic.

— Ce ți-a venit să ne sperii cu fata aceea? îl întrebă d-l Solomon o dată ajuns afară.

Andronic începu să rîdă.

— Așa glumesc eu cîteodată, ca să-mi necăjesc oamenii care-mi sînt simpatici, spuse el cu alt glas. Dar nu e așa că e o poveste tristă?

Noaptea părea caldă acum, după răcoarea din pivniță. Se vedea o bucată bună de cer, cuprinsă între arbori și chilii. Curtea părea luminată ușor de o lumină ascunsă undeva pe aproape.

— Ce splendoare! exclamă d-l Solomon, privind în sus și minunîndu-se de atîtea stele. Se oprise în mijlocul curții, cu oala de vin în mînă. Andronic profită de prilej, se apropie de el și-i șopti, să nu-l auză ceilalți:

— Te rog, nu spune cucoanelor de povestea aia cu fata. Le strici cheful…

D-l Solomon clipi șiret din ochi. Dar, parcă după o clipă, privindu-l adînc pe Andronic, nu mai era atît de pus pe glumă. Aveau ochii lui o strălucire metalică, posomorîtă, amețitoare.

— Drăcos mai ești! exclamă el cu mare efort.

Într-adevăr, se simțise vlăguit deodată în apropierea tînărului. Îi trecu atunci prin minte o sumă de prostii. Dacă Andronic ăsta e cumva vreun fermecător oarecare, unul din aceia care pun buruieni somnoroase în vin și apoi jefuiesc oamenii…

Porni după ceilalți, dar cu o îndoială în suflet.

— Ți-e sete? întrebă el după un răstimp oprindu-se din drum. Hai să bem din oală…

Andronic clipi, la rîndul lui, șiret, și, apucînd oala din mîinile lui Solomon, o apropie atent de gură. Începu să bea cu sete, lacom, înghițind parcă în somn. D-lui Solomon nu-i venea a crede. Dar gestul acesta de viteaz îl liniști. Atinse încet umărul lui Andronic.

— Stai, bre, omule, mai lasă și celorlalți cîte o înghițitură…

— Mai ales! spuse Andronic în glumă, tainic, după ce depărtă oala de buze.

Porniră cu pas repede, să-și ajungă tovarășii.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER

Einem gelang es, er hob den Schleier der Göttin zu Sais… Novalis

Capitolul I

Într-o dimineață din toamna anului 1934, un comisar mi-a adus o scrisoare destul de ciudată, adăugînd că așteaptă răspunsul pe loc. Îmi scria o doamnă de al cărui nume, Zerlendi, nu auzisem niciodată, invitîndu-mă s-o vizitez, chiar în după-amiaza aceleiași zile. Era o scrisoare foarte corectă, excesiv de politicoasă, așa cum se obișnuia pe vremea părinților noștri cînd o doamnă se adresa unui necunoscut.

„Am aflat că v-ați întors de curînd din Orient și cred că v-ar interesa să cercetați colecțiile adunate de soțul meu”, îmi scria, între altele.

Mărturisesc că mă interesau foarte puțin, pe vremea aceea, cunoștințele pe care eram invitat să le fac pe temeiul acestui motiv: că am viețuit cîțiva ani în Orient. Nu o singură dată am fost nevoit să renunț la o prietenie, care altminteri se vestea agreabilă întru totul, pentru că nu acceptam să povestesc platitudini despre „misterele Asiei”, despre fachiri, miracole sau peripeții în junglă, amănunte senzaționale pe care tovarășul sau tovarășa mea se aștepta să le comentez. Scrisoarea d-nei Zerlendi pomenea însă de niște colecții orientale, fără să precizeze natura și obîrșia lor, și asta a fost de ajuns să-mi deștepte curiozitatea.

Mă interesa, într-adevăr, viața acelor români care se lăsaseră stăpîniți de pasiunea pentru Orient. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că, mulți ani înainte de întîmplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dîmboviței o ladă întreagă de cărți în legătură cu China, cărți care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate și uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumpărase și a cărui semnătură o regăsisem pe pagina de gardă a celor mai multe dintre ele: Radu C.

Acest Radu C. nu fusese însă un amator. Cărțile lui, care se află astăzi în stăpînirea mea, dovedeau că întreprinsese un studiu serios și disciplinat al limbii chineze. Într-adevăr, adnotase cele șase volume de Mémoires Historiques de Se-Ma Ts’ien, în traducerea lui Édouard Chavannes, corectînd toate greșelile tipografice din textele chineze, cunoștea clasicii chinezi în edițiile lui Couvreur, era abonat la revista T’oung Pao și cumpărase toate volumele din Variétés Sinologiques care apăruseră la Shanghai pînă la începutul războiului. Omul acesta m-a interesat de cum i-am reconstituit o parte din bibliotecă, deși nu i-am aflat multă vreme numele întreg. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920 și, în afară de cîteva cărți ilustrate, pe care le vînduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecție de texte și studii sinologice. Mă întrebam atunci: cine o fi fost românul acela care se apucase cu atîta seriozitate de limba chineză și de pe urma căruia n-a rămas nimic, nici măcar numele întreg? Ce pasiune obscură l-a purtat către tărîmul acela depărtat, de care nu voia totuși să se apropie ca un amator, ci a cărui limbă voia s-o învețe, a cărui istorie se trudea s-o pătrundă? Va fi izbutit el să ajungă vreodată în China sau a pierit înainte de vreme, prin vreo văgăună a frontului?

La unele din întrebările pe care mi le puneam, nedumerit și melancolic, răsfoindu-i cărțile acolo, la anticarul de pe chei, aveam să primesc răspuns mult