mai tîrziu. Un răspuns, de altfel, împletit el însuși în neașteptate taine. Dar aceasta e cu totul altă poveste, fără nici o legătură cu întîmplările pe care încep a le scrie acum. Totuși, amintindu-mi de acest Radu C. și de alți cîțiva orientaliști sau amatori de lucruri orientale care au trăit neștiuți de nimeni aici, în România, m-am hotărît să primesc invitația doamnei necunoscute.

În aceeași după-amiază, am fost în dreptul casei, pe strada S. Oprindu-mă în fața numărului 17, am recunoscut una din acele case pe lîngă care nu puteam niciodată trece fără să nu încetinesc pasul și s-o spionez, dornic de a ghici ce se întîmplă înapoia zidurilor îmbătrînite, cine viețuiește acolo și luptîndu-se cu ce destin. Strada S. este chiar în centrul Bucureștilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit să rămînă neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriș în curte, cu salcîmi și castani crescuți în voie, strivind sub umbra lor o parte din fațadă? Poarta se deschidea greu și te întîmpina, printre brazde cu flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult, și doi pitici cu capetele decolorate. Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mîndre ale capitalei și care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii și a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, bine păstrată. Doar umezeala arborilor veștejise prea de timpuriu fațada. Intrarea principală era apărată, cum se obișnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Cîteva trepte de piatră, înverzite de mușchi și purtînd pe lături mari ghivece cu flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate. În dreptul soneriei nu era nici o carte de vizită.

Eram așteptat. O jupîneasă bătrînă, șchiopătînd, mi-a deschis îndată și m-a poftit într-un salon imens. De-abia am avut timp să-mi arunc ochii pe mobilele și pe tablourile care mă înconjurau, cînd, dinapoia unei uși de stejar, a apărut d-na Zerlendi. Era o femeie care trecuse de cincizeci de ani, dar pe care anevoie ai fi putut-o uita dacă ai fi întîlnit-o măcar o singură dată. Nu îmbătrînea ca toată lumea această doamnă. Sau, poate, îmbătrînea asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegînd, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfîrșitul unei vieți pămîntene, de uscarea treptată a cărnii și topirea ei definitivă în pămînt. Totdeauna am împărțit oamenii în două categorii: cei care concep moartea ca un sfîrșit al vieții și al trupului și cei care și-o-nfățișează ca un început al unei noi existențe spirituale. Și nu încerc să judec un om pe care-l întîlnesc decît după ce aflu credința lui sinceră asupra morții. Cea mai mare inteligență și cel mai tulburător farmec mă pot, altminteri, păcăli.

D-na Zerlendi se așeză într-un fotoliu și-mi arătă, cu un gest în care nu recunoșteam obișnuita familiaritate a femeilor de o anumită vîrstă, un scaun de lemn cu spetează înaltă.

— Vă mulțumesc că ați venit, vorbi ea. Soțul meu ar fi fost încîntat să vă cunoască. Iubea și el, poate mai mult decît i-ar fi încuviințat meseria lui de medic, India…

Mă pregăteam să ascult o lungă poveste, bucurîndu-mă că, în acest timp, voi putea privi cu o atenție care să nu supere, figura atît de ciudată a d-nei Zerlendi. Dar gazda mea se opri cîteva clipe, apoi mă întrebă, plecîndu-și puțin fruntea spre mine:

— Cunoașteți viața și scrierile doctorului Johann Honigberger? Soțul meu s-a îndrăgostit de India prin cărțile acestui doctor sas din Brașov. Moștenise și el, probabil, interesul pentru istorie, căci istoria a fost pasiunea întregii familii, dar a început să se ocupe de India cînd a descoperit lucrările doctorului Honigberger. De fapt, cîțiva ani a tot strîns material și a început chiar o monografie asupra acestui doctor sas. Era el însuși medic și credea că poate scrie o asemenea lucrare.

Mărturisesc că știam foarte puțin, atunci, despre dr. Johann Honigberger. Îmi aminteam că cetisem, cu mulți ani înainte, cartea lui principală, Thirty five years in the East[1], într-o traducere engleză, singura care îmi fusese accesibilă la Calcutta. Mă ocupam, pe vremea aceea, de filozofia și tehnicile Yoga și cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amănuntele asupra acestor practici oculte pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse îndeaproape. Cum cartea sa apăruse, însă pe la mijlocul veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsă de spirit critic. Nu știam, însă, că doctorul acesta, care se bucurase de mare faimă în orientalism, descindea dintr-o familie de vechi brașoveni. Or, acum, tocmai amănuntul acesta mă interesa.

— Soțul meu a purtat o intensă corespondență cu feluriți medici și savanți care îl cunoscuseră pe Honigberger, căci, deși acesta murise în 1869, la Brașov, întors de curînd din ultima sa călătorie în India, mai trăiau încă destui oameni care-l întîlniseră. Unul din copiii lui ajunsese magistrat la Iași; era născut din prima căsătorie a doctorului, dar soțul meu nu a apucat să-l cunoască, deși a făcut dese călătorii la Iași, ca să dea de urma unor hîrtii…

Fără voia mea, începui să zîmbesc. Mă uimea precizia amănuntelor biografiei lui Honigberger pe care le cunoștea d-na Zerlendi. Probabil că mi-a ghicit gîndul căci adăugă:

— Lucrurile acestea îl interesau atît de mult pe el, încît mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte. Lucrurile acestea și altele multe…

Tăcu, deodată, gînditoare.

Am avut mai tîrziu prilejul să mă conving cît de multe și de precise lucruri știa d-na Zerlendi despre doctorul Honigberger. O seară întreagă mi-a povestit numai despre prima lui ședere în India, după ce petrecuse vreo patru ani în Asia Mică, un an în Egipt și șapte ani în Siria. Era ușor de înțeles că d-na Zerlendi cercetase în mai multe rînduri cărțile și manuscrisele soțului ei, ca și cum ar fi nutrit cîndva dorința de a duce ea la bun sfîrșit lucrarea întreruptă de el.

Adevărul este că anevoie