te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin buna lui hotărîre, căci nu avusese, oficial, decît o diplomă de farmacist. Honigberger își petrecuse mai mult de jumătate din lunga lui viață în Orient. Ajunsese într-un rînd medicul Curții, farmacistul, directorul Arsenalului și amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat averi considerabile și le-a pierdut. Aventurier de mare clasă, Honigberger nu fusese niciodată, totuși, șarlatan. Era un om cultivat în foarte multe științe, profane și oculte, și colecțiile sale etnografice, botanice, numismatice și artistice au îmbogățit multe muzee ilustre. Ușor de înțeles de ce doctorul Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru și de istoria medicinei, și-a închinat atîția ani din viață reconstituirii și descifrării adevăratei biografii a lui Honigberger.

„Căci el ajunsese de timpuriu la concluzia”, îmi mărturisea o dată d-na Zerlendi, „că viața lui Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cărțile care s-au scris asupra lui. Bunăoară, soțul meu nu-și putea explica ultima lui călătorie în India, în 1858, cînd de-abia își mai ducea zilele, grav bolnav cum se întorsese dintr-o expediție în Africa tropicală. De ce s-a mai întors Honigberger în India, zdrobit cum era, și de ce a murit îndată ce a pus piciorul în Brașov? se întreba adesea soțul meu. De asemenea, așa-numitele cercetări botanice ale doctorului în Kashmir, făcute cu mult înainte, i se păreau suspecte. El avea motive să creadă că, în realitate, Honigberger nu fusese numai în Kashmir, ci trecuse în Tibet, sau, în orice caz, cercetase știința farmacopeii oculte într-una din acele mînăstiri din Himalaya, și că anchetele botanice fuseseră numai un pretext. Oricum, astea le poți mai bine judeca d-ta”, adăugase d-na Zerlendi.

Trebuie să mărturisesc că, după ce îmi trecuseră pe sub ochi cărțile și documentele referitoare la Honigberger, adunate cu atîta grijă de soțul d-nei Zerlendi, am început să mă conving și eu că existența doctorului sas e învăluită în mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite în casa din strada S. a întrecut cu mult taina lui Honigberger.

— M-am gîndit atunci, reîncepu d-na Zerlendi după o lungă pauză, că ar fi păcat ca toată munca aceasta să se risipească. Am auzit vorbindu-se despre d-voastră și v-am citit unele lucrări, mai ales cele referitoare la India și filozofia indiană. Nu pot spune că le-am înțeles pe de-a-ntregul, dar am înțeles un lucru: că mă pot adresa cu încredere d-voastră…

Am încercat să mărturisesc că sînt măgulit etc., dar d-na Zerlendi continuă pe același ton:

— Sînt foarte mulți ani de cînd în casa aceasta nu intră aproape nimeni. Doar cîțiva prieteni, care nu au pregătirea specială pe care și-o dobîndise soțul meu. Așa că biroul și biblioteca lui au rămas, din 1910, neschimbate. Am lipsit și eu multă vreme din țară, iar de cînd m-am întors m-am ferit să amintesc prea insistent de numele soțului meu. Colegii lui, medici, îl socoteau pe vremea aceea maniac. Biblioteca pe care am să v-o arăt acum n-a văzut-o, dintre cei care ar fi putut-o judeca, decît o singură persoană: Bucura Dumbravă. I-am scris, cum v-am scris și d-voastră, că am o bogată colecție orientală, și a venit, dar după cîteva lungi amînări. Cred că a interesat-o foarte mult. Îmi spunea că a găsit aici cărți pe care le ceruse cîndva de la British Museum. Dar n-a avut timp să o cerceteze pe-ndelete. Și-a însemnat cîte ceva și a făgăduit să revină după întoarcerea sa din India. După cum știți, poate, se ducea la un congres teozof în India. Dar n-a mai apucat să pună piciorul pe pămîntul românesc. La Port Said a murit…

Nu știu dacă d-na Zerlendi dădea vreun tîlc secret acestei morți în pragul reîntoarcerii. A tăcut iarăși, privindu-mă cu o deosebită atenție. Simțeam că trebuie să spun și eu ceva, și i-am spus că misterul este atît de activ în mintea noastră, încît nici măcar nu e nevoie să-l căutăm atît de departe, la Adyar sau la Port Said, bunăoară. D-na Zerlendi nu mi-a răspuns. S-a ridicat din fotoliu și m-a invitat s-o întovărășesc în bibliotecă. Traversînd salonul, am întrebat-o dacă soțul ei fusese cîndva în India.

— Greu de spus, șopti ea șovăitoare, încercînd totuși să zîmbească.

[1] Treizeci și cinci de ani în Orient (engl.) (n. r.)

Capitolul II

Am văzut multe biblioteci de oameni bogați și cărturari, dar nici una nu mi-a furat inima ca aceea din strada S. Cînd s-a deschis ușa masivă de stejar, am rămas înmărmurit în prag. Era una din acele odăi uriașe, care se întîlnesc rar chiar și în cele mai bogate case din veacul trecut. Ferestre mari dădeau spre grădina din spatele casei. Perdelele fuseseră trase puțin înaintea noastră, și lumina clară a amurgului de toamnă făcea și mai solemnă atmosfera acestei săli cu tavanul înalt, tapisată în cea mai bună parte cu cărți. O galerie de lemn înconjura o mare parte din bibliotecă. Erau, poate, treizeci de mii de volume, majoritatea legate în piele, din cele mai diverse ramuri ale culturii: medicină, istorie, religie, călătorii, ocultism, indianistică.

D-na Zerlendi m-a îndreptat direct către rafturile în care fuseseră adunate exclusiv cărțile în legătură cu India. Rareori am întîlnit într-o colecție particulară cărți atît de prețioase și într-un număr atît de mare. Numai tîrziu, după ce am petrecut o după-amiază întreagă în fața rafturilor acelora fără număr, mi-am dat seama cu adevărat ce comori se adăposteau acolo. Erau sute de volume de călătorii în India, de la Marco Polo și Tavernier, pînă la Pierre Loti și Jaccolliot. Se vedea bine că d-rul Zerlendi aduna orice fel de carte ce se tipărea asupra Indiei, căci numai așa îmi explic prezența și a anumitor scriitori farsori cum era, de pildă, Louis Jaccolliot. Erau apoi colecțiile întregi din Journal Asiatique și Journal of the Royal Asiatic Society de la Londra, ca să nu mai menționez actele atîtor