academii, sute de memorii savante asupra limbilor, literaturilor și religiilor din India. Tot ce se publicase de seamă în secolul trecut în domeniul indianismului se afla acolo, de la marele dicționar petersburghez pînă la edițiile de texte sanscrite apărute la Calcutta sau Benares. Marea mea surpriză au fost volumele de texte sanscrite.

— A început să studieze limba sanscrită în 1901, lămuri d-na Zerlendi mirarea mea, și a învățat-o temeinic, atît cît se poate învăța departe de centrele vii ale limbii…

Într-adevăr, se aflau acolo nu numai cărți elementare, sau texte pe care le cumpără un amator, ci cărți pe care nu și le putea comanda decît un om care a pătruns temeinic secretele limbii sanscrite. Am întîlnit, bunăoară, comentarii dificile ca Siddhānta Kaumudī, care dovedeau interesul pentru nuanțele gramaticii sanscrite; sau enormul tratat al lui Medhaditi asupra Legilor lui Mānu; sau acele subcomentarii spinoase la textele vedantine, care se tipăresc în presele din Allahabad și Benares; sau numeroase cărți asupra ritualurilor indiene. Îndeosebi m-a izbit prezența volumelor de medicină indiană și a tratatelor de mistică și ascetism. Știam, din limitata mea experiență, cît de profunde și de dificile sînt asemenea texte, care nu se pot înțelege fără un comentariu laborios, și adesea sînt numai pe jumătate înțelese dacă nu sînt explicate oral, de un învățător.

Întorsei uluit privirile către d-na Zerlendi. Intrasem în bibliotecă emoționat, bănuind că am să întîlnesc o bogată arhivă asupra vieții și operei doctorului Honigberger, și descopeream o bibliotecă de savant indianist, care, prin imensitatea și varietatea ei, ar fi făcut gelos pe un Roth, Jacobi sau Sylvain Lévi.

— A ajuns aici plecînd de la Honigberger, mă lămuri d-na Zerlendi, înțelegîndu-mi gîndurile și arătîndu-mi un alt colț al bibliotecii, unde curînd aveam să întîmpin cărțile și documentele în legătură cu doctorul sas.

— Dar cînd a avut timp să adune atîtea cărți, și cum de le-a cercetat pe toate? exclamai eu, la fel de uluit.

— O bună parte le-a moștenit din familie, cărțile de istorie îndeosebi, adăugă ea. Restul le-a cumpărat singur, mai ales în ultimii opt ani. A vîndut cîteva moșii…

Rosti ultimele cuvinte zîmbind, dar fără nici cea mai mică părere de rău.

— Îl cunoșteau toți anticarii de la Lipsca[1], Paris și Londra, continuă ea. Și se pricepea să cumpere, e drept. Cumpăra uneori biblioteci întregi, de la familiile orientaliștilor decedați. Dar, evident, n-a avut timp să le cetească pe toate, deși în ultimii ani veghea aproape toată noaptea; doar dacă dormea două – trei ceasuri.

— Asta i-o fi zdruncinat sănătatea, spusei eu.

— Nu, dimpotrivă, răspunse d-na Zerlendi. Avea o putere de muncă uriașă. Și ducea și un fel de regim special; nu mînca deloc carne, nu fuma, nu bea alcool, ceai, cafea…

Parcă ar fi voit să mai adauge ceva, dar se întrerupse brusc și mă invită către celălalt capăt al bibliotecii, unde se afla „colțul Honigberger”. Erau toate cărțile doctorului sas și foarte multe din lucrările care se publicaseră asupra vieții lui prodigioase. Într-un colț, o reproducere după gravura lui Mahlknecht, celebra gravură care-l înfățișa pe Honigberger în costumul de sfetnic a lui Ranjit-Singh. În cartoane, d-rul Zerlendi adunase nenumărate scrisori de la Honigberger către învățații timpului său, copii după portrete și gravuri ale familiei și contemporanilor săi, hărți pe care reconstituise itinerariul tuturor călătoriilor lui Honigberger în Asia și Africa. Răsfoiam melancolic toate documentele acestea, de a căror valoare aveam să-mi dau mai tîrziu seama, mirîndu-mă că un asemenea om a putut trăi în orașul nostru numai cu un sfert de veac în urmă, fără ca cineva să-i fi bănuit comoara pe care o adunase.

— Și de ce n-a scris cartea asupra lui Honigberger? întrebai eu.

— Începuse s-o redacteze, vorbi d-na Zerlendi după o lungă șovăire, dar a întrerupt-o brusc, fără ca să-mi mărturisească vreodată adevăratul motiv. Cum v-am spus, a purtat o corespondență considerabilă, căutînd informații și documente inedite. Prin 1906, cu prilejul Expoziției, a cunoscut pe un prieten al lui Constantin Honigberger, fiul doctorului din prima sa căsătorie, care deținea cîteva scrisori și mai multe hîrtii, ajunse oarecum întîmplător în păstrarea sa. În aceeași toamnă soțul meu s-a dus la Iași, de unde s-a întors destul de tulburat. Nu cred că dobîndise chiar originalele, dar își luase copii după toate documentele acelea. Fapt este că, de atunci, a întrerupt redactarea operei lui, și interesul i-a fost din ce în ce mai puternic concentrat asupra filozofiei indiene. Cu timpul, Honigberger a căzut definitiv în uitare, și în anii care au urmat soțul meu s-a dedicat cu exclusivitate studiului limbii sanscrite…

Zîmbind, îmi arătă peretele bibliotecii în fața căruia mă oprisem la început cu atîta uimire.

— Și nu v-a mărturisit niciodată ce l-a făcut să părăsească rodul unei munci atît de pasionate și al atîtor ani? întrebai eu.

— Mi-a dat mai mult să înțeleg, începu d-na Zerlendi, căci de la întoarcerea lui de la Iași se făcuse mai tăcut. Mi-a spus o dată că e obligatoriu pentru el să cunoască temeinic filozofia indiană și ocultismul, ca să înțeleagă o anumită parte din viața lui Honigberger, care rămăsese pînă atunci obscură, înecată în legendă. În timpul cînd se apucase de limba sanscrită, a început să se intereseze și de ocultism. Dar acesta este un episod pe care-l cunosc destul de vag, pentru că soțul meu nu mi-a vorbit niciodată despre ultima lui pasiune. Am bănuit mai mult cît de aprig îl interesau studiile acestea după cărțile pe care le comanda neîncetat. Vă puteți convinge de altfel singur, adăugă d-na Zerlendi, îndemnîndu-mă către altă porțiune a bibliotecii.

Anevoie pot spune că surpriza mea a fost, aici, mai mare. Tot ce-mi mărturisise d-na Zerlendi de la intrarea în bibliotecă, tot ce văzusem pînă atunci, alcătuiau atîtea surprize și nutreau nedumeririle mele cu atîta putere, încît am cercetat noile rafturi mut, copleșit de mirare și admirație. Se vedea de la cea dintîi privire că doctorul debutase fericit în colecția sa de cărți oculte. Lipseau acele lucrări de vulgarizare, pe care mai ales librăria franceză le risipea