pe piață la sfîrșitul veacului trecut. Lipseau chiar majoritatea cărților teozofiste, cele mai multe mediocre și echivoce. Doar cîteva din cărțile lui Leadbeater și Annie Besant, împreună cu opera completă a d-nei Blavatsky, pe care m-am convins, cu alt prilej, că d-rul Zerlendi o cetise cu deosebită atenție. În schimb, afară de Fabre d’Olivet și Rudolf Steiner, afară de Stanislas de Guaita și Hartmann, biblioteca era extrem de bogată în clasicii ocultismului, ermetismului și teozofiei tradiționale. Ediții vechi din Swedenborg, Paracelsius, Cornelius Agrippa, Böhme, Della Riviera, Pernety se aflau alături de operele atribuite lui Pitagora, textele ermetice, colecțiile alchimiștilor celebri, atît în tipăriturile vechi ale lui Salmon și Manget, cît și în ediția modernă a lui Berthelot. Nu lipseau nici cărțile uitate de fiziognomie, astrologie și chiromanție.

Mai tîrziu, cînd am avut prilejul să cercetez pe îndelete rafturile acestea, am descoperit opere extrem de rare, cum era bunăoară De aquae vitae simplici et composito a lui Arnaud de Villeneuve, sau apocrifele[2] creștine, de pildă acel Adam și Eva, pe urmele căruia umblase atîta timp Strindberg. S-ar fi spus că un gînd sigur și o țintă precisă îndemnaseră pe d-rul Zerlendi la adunarea acestei biblioteci oculte. După cum mi-am dat seama treptat, nu lipsea nici un autor important, nici o carte de seamă. Fără îndoială că doctorul nu urmărise numai o informație de mîntuială, ca să-și asimileze punctele esențiale ale doctrinei și terminologia ocultistă, pentru a putea vorbi cu oarecare competență în biografia lui Honigberger, pe care o pregătea. Cărțile lui îmi dovedeau că voise el însuși să se convingă de adevărul păstrat atît de bine ascuns în tradiția ermetică. Altminteri, ar fi fost inutil să cetească pe Agrippa von Nettesheim și Bibliotheca Chemica Curiosa.

Și tocmai acest viu interes al doctorului pentru ocultism, la care se adăuga pasiunea lui pentru filozofia indiană și îndeosebi pentru școlile secrete din India, mă făcuseră extrem de curios. Mai ales că d-na Zerlendi lăsase să se înțeleagă că această nouă și ultimă pasiune a soțului ei se dezlănțuise în urma vizitei sale la Iași.

— Probabil că nu s-a mărginit numai la lecturi ocultiste, spusei eu. Fără îndoială că domnul doctor a încercat și o anumită practică.

— Bănuiesc și eu același lucru, spuse d-na Zerlendi după cîteva clipe de ezitare. Mie nu mi-a mărturisit niciodată nimic. Dar ultimii ani i-a petrecut aproape tot timpul în acest birou sau singur la una din moșiile noastre din Oltenia. Cum vă spuneam, nu dădea niciodată semne de oboseală, cu tot regimul său aproape ascetic. Dimpotrivă, aș putea afirma chiar că se simțea mai bine ca înainte…

Și cu toate acestea a murit, îmi spuneam eu, ascultînd lămuririle atît de sfioase ale d-nei Zerlendi.

Se făcuse aproape întuneric în odaie, și gazda o străbătu cu pași moi ca să aprindă luminile. Două policandre uriașe, de care atîrnau nenumărate vîrfuri de săgeți de cristal, inundară cu o lumină artificială, prea puternică, biblioteca. Nu mă înduram să plec, și rămăsesem în fața rafturilor cu cărți de ocultism, șovăitor. D-na Zerlendi se apropie iarăși de mine, după ce închise una din ferestre – cea care dădea într-un balcon de piatră – și trăsese o draperie de catifea verde-auriu.

— Acum, că ați văzut despre ce colecții e vorba, începu ea, vă pot mărturisi gîndul meu întreg. Sînt ani de zile de cînd mă întreb dacă nu port și eu o vină față de tot rodul muncii soțului meu, față de aceste sertare pline cu hîrtii și scrisori adunate în timpul cînd era preocupat de biografia lui Honigberger. Nu știu cu precizie ce-și propusese el să studieze în ultimii ani, dar cercetările pe care le întreprinsese tot din nevoia de a-l înțelege mai bine pe Honigberger porniseră. Cînd am auzit vorbindu-se despre d-voastră că ați petrecut atîția ani în India studiind filozofiile și religiile de acolo, mi-am spus că poate d-voastră știți ceea ce soțul meu își propusese să învețe, și că viața lui Honigberger nu va prezenta, pentru d-voastră, secrete. Munca aceasta nu va fi fost zadarnică, adăugă d-na Zerlendi ridicîndu-și ușor brațul către „colțul Honigberger”. Poate ați găsi interesant de scris viața doctorului sas, pe care soțul meu n-a putut s-o sfîrșească. Aș muri împăcată, continuă ea, știind că materialele soțului meu au folosit cuiva și că biografia pe care o visa el va vedea lumina zilei.

Nu știam ce să răspund. Niciodată nu mă angajasem, pînă acum într-o lucrare comandată dintr-un domeniu care nu-mi era familiar. Cam toate cărțile pe care le-am scris le-am compus în grabă, silit de nevoile vieții, dar totdeauna am scris după propria mea alegere, fie că începeam un roman sau un tratat filozofic. Simțeam însă, că șovăiala mea nu se poate prelungi la nesfîrșit.

— Doamnă, am început eu, sînt măgulit de încrederea pe care mi-o arătați, și vă mărturisesc sincer că sînt fericit numai la gîndul că voi putea reveni în această bibliotecă fără a vă stingheri. Nu știu însă dacă voi fi în stare vreodată să duc la bun sfîrșit ceea ce a început soțul d-voastră. În primul rînd, nu sînt medic și nu cunosc istoria medicinei din secolul XIX. Apoi, o seamă de lucruri care îi erau familiare soțului d-voastră mie îmi sînt de-a dreptul străine. Dar vă pot făgădui un lucru: că biografia lui Honigberger va fi scrisă și se va tipări. Aș putea căuta o colaborare din partea unuia competent în tot ce privește medicina și istoria secolului XIX.

— La lucrul acesta m-am gîndit și eu, spuse d-na Zerlendi. Dar importantă nu e partea medicală – pentru asta se găsesc oricînd colaboratori emeriți – ci partea orientalistică a biografiei. Dacă n-aș fi știut cît de mult dorea soțul meu ca viața și opera lui Honigberger să fie scrisă și de un român – căci biografii alcătuite de străini sînt destule – m-aș fi adresat unui specialist din Anglia sau Germania, unde Honigberger e îndeosebi cunoscut.

Se opri brusc și, după o tăcere de cîteva clipe, ridică