— Și apoi, vă mărturisesc, mai e un lucru care poate vi s-ar părea prea personal: dorința de a vedea scriindu-se biografia aceasta lîngă mine. Sînt anumite episoade destul de obscure din viața acestui om – veți vedea – și nutresc mereu speranța că cineva mi le va lămuri într-o zi…

[1] Leipzig: numele orașului provine din limba slavă, sub formele Lipsk, Lipsko și înseamnă „locul cu tei”. În limba română denumirea veche a orașului era „Lipsca”, iar locuitorii erau numiți „lipscani”. Strada Lipscani din București se numește astfel datorită comercianților din Leipzig care obișnuiau să-și vîndă mărfurile pe această stradă (n. r.)

[2]  (relig.) Scriere religioasă nerecunoscută între cele numite canonice; (gen.) scriere a cărei autenticitate nu e dovedită sau care este atribuită altui autor decît celui adevărat (n. r.)

Capitolul III

Cîtă dreptate avea d-na Zerlendi vorbind de acele episoade obscure din viața lui Johann Honigberger mi-am dat seama mai tîrziu, cînd am citit cu luare-aminte manuscrisele și documentele adunate, clasate și adnotate de doctor.

Am revenit în casa din strada S. peste cîteva zile, și de atunci petreceam cel puțin trei după-amiezi pe săptămînă în bibliotecă. Toamna se prelungea nespus de frumoasă și caldă. Veneam aproape de ceasul patru și rămîneam pînă seara tîrziu. D-na Zerlendi mă întîmpina uneori chiar în salon. De obicei, însă, ne întîlneam în bibliotecă, unde intra mult timp după ce eu mă așezasem la lucru, pășind cu aceeași grație discretă pînă aproape de biroul meu și întinzîndu-mi aceeași mînă neobișnuit de palidă, ieșind dintr-o mînecă de mătase neagră. Îndată după ea venea jupîneasa bătrînă cu tablaua cu dulceață și cafele. D-na Zerlendi nu lipsea niciodată cînd mi se servea cafeaua. Își spunea, fără îndoială, că prezența ei nu mă putea stînjeni în acel răgaz cînd, lăsînd deschisă mapa cu manuscrise din fața mea, întrerupeam pentru cîtva timp lucrul.

— Cum merge? mă întreba întotdeauna. Credeți că ați putea face ceva cu hîrtiile soțului meu?

Lucrurile mergeau, totuși, destul de încet. Poate și din vina mea, pentru că nu mă mulțumisem să cercetez numai arhiva Honigberger, ci, paralel cu inventarierea ei, încercam să pătrund și în nenumăratele rafturi cu cărți indianiste și ocultiste, operație care mă pasiona și care îmi răpea destul timp. După a patra vizită în casa din strada S., izbutisem să-mi dau seama de cît redactase doctorul din biografia lui Honigberger. Manuscrisul definitiv se întrerupea o dată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, unde doctorul sas introdusese noile metode de vaccinare, dar se mai aflau cîteva capitole, în ciornă, asupra celor șapte ani petrecuți de el în Siria. Toate acestea abia dacă alcătuiau un sfert din biografia propriu-zisă, căci Honigberger începea să fie interesant de-abia după ce ajunsese la Curtea lui Ranjit-Singh. Despre celelalte epoci din viața doctorului aventurier n-am găsit decît material documentar, clasat cu grijă în cartoane ordonate cronologic. Pe fiecare carton fuseseră însemnate datele, localitățile și numărul de mărturii respective. Uneori, în dreptul unui an, se aflau semne de întrebare sau trimiteri la un alt dosar al pieselor apocrife. Pentru că d-rul Zerlendi ajunsese la concluzia – mărturisită într-o notă a primului capitol – că multe afirmații ale lui Honigberger, acceptate de biografii săi contemporani, se întemeiau pe date false sau pe documente falsificate cu bună-știință mai tîrziu. Ce interes avusese Honigberger să mistifice o existență care fusese într-adevăr fabuloasă, desfășurată sub semnul misterului și aventurii, nu prea înțelegeam.

— N-ați ajuns încă la tainele de care îmi vorbea soțul meu? mă întrebă o dată Zerlendi.

Îmi era greu să răspund. Bănuiam ce fel de lămuriri așteaptă bătrîna doamnă din partea mea, și nu știam dacă am să i le pot vreodată destăinui. Cazurile de „moarte aparentă”, de transă yoginică, de levitațiune, incombustibilitate sau invizibilitate la care se referea Honigberger (și pe care doctorul Zerlendi le studiase îndeosebi) erau foarte dificil de explicat cuiva care nu înțelege teoretic posibilitatea lor de realizare. Iar în ceea ce privește călătoriile misterioase ale lui Honigberger în Kashmir și Tibet, cercetările sale de farmacologie magică, eventuala lui participare la anumite ceremonii inițiatice ale sectei Vallabhacharya[1], nu eram nici eu lămurit. Doctorul Zerlendi, dacă aflase ceva precis asupra acestor episoade obscure, nu le însemnase în cartoanele biografiei sale.

— Taine întîlnesc la tot pasul, răspundeam eu evaziv. Nu m-am deprins încă a le desluși…

D-na Zerlendi rămînea lîngă mine, cu privirile pierdute cîteva clipe, apoi se reculegea treptat și părăsea biblioteca cu pașii ei melancolici. Cînd întîrzia mai mult de vorbă, mă întreba despre călătoriile mele în India; îndeosebi o interesau amănuntele despre mînăstirile himalayene pe care le cunoscusem, lucruri despre care nu prea vorbesc bucuros. Niciodată nu mi-a mărturisit ceva despre viața ei, despre familia lor. Niciodată n-am aflat numele prietenilor ei, la care se referea uneori.

Tot ce-am descoperit în urmă a fost întîmplător. Venisem o dată, trei săptămîni după prima mea vizită, ceva mai devreme decît de obicei. Ploua în ziua aceea, o ploaie tristă de toamnă, și jupîneasa bătrînă mi-a deschis cu oarecare întîrziere. D-na Zerlendi era suferindă, mi-a spus. Totuși, eu puteam intra; făcuse chiar focul în cămin. Am intrat cu sfială. Biblioteca parcă se schimbase, în lumina mucedă a ploii de toamnă. Căminul nu izbutea să încălzească odaia aceasta uriașă. M-am apucat totuși de lucru cu înverșunare. Mi se părea că d-na Zerlendi și-ar simți alinate suferințele știindu-mă că lucrez într-o odaie vecină, și că, poate, într-o zi destul de apropiată, îi voi putea lămuri unele din „tainele” pe care le scormonise soțul ei.

Jumătate de ceas după venirea mea, ușa de la bibliotecă se deschise și intră o doamnă tînără, cu o țigară în mînă. Nu părea deloc surprinsă că mă găsește acolo, la birou, cu mapele deschise în față-mi.

— Așadar, d-ta ești! exclamă ea apropiindu-se.

M-am ridicat și mi-am