— Știam, mi-a spus mama, adăugă ea în treacăt. Să sperăm că o să ai mai mult noroc.

Am zîmbit încurcat, neștiind prea bine ce vrea să spună. Apoi, am început să vorbesc despre tot ce găsisem în legătură cu Honigberger. Tînăra mă privea cu oarecare ironie.

— Astea le-am aflat mai demult, mă întrerupse ea. Pînă aici au ajuns și ceilalți. Bietul Hans trecuse chiar mai departe după cîte se spune…

Am privit-o desigur atît de uimit, încît tînăra a început să rîdă. Și-a stins țigara într-o scrumieră de aramă și s-a apropiat de mine.

— Sau poate ți-ai închipuit că „tainele” acestea te-au așteptat pe d-ta, un sfert de veac aproape, ca să le dezlegi?! Eroare, scumpul meu domn. Au mai încercat și alții. Tata era doar un bărbat bine cunoscut, și „cazul” lui nu s-a stins atît de repede în amintirea unui grup destul de întins de oameni de dinainte de război…

— Nu sînt responsabil de eroarea în care m-ați surprins, răspunsei eu, silindu-mă să par cît mai puțin tulburat. D-na Zerlendi a găsit de cuviință să-mi destăinuie numai anumite lucruri, trecînd altele sub tăcere. Mandatul meu e, de altfel, limitat, adăugai zîmbind. Mă aflu aici ca să-mi dau seama de materialul documentar în legătură cu biografia doctorului Honigberger.

Tînăra mă privi în ochi, parcă i-ar fi fost greu să mă creadă. O văzui, atunci, mai bine. Înaltă, subțire, aproape slabă, avea ochii arși de o lumină mocnită și gura nervoasă. Nu era deloc fardată, și asta adăuga cîțiva ani la cei peste treizeci pe care-i avea.

— Bănuiam eu că mama îți ascunde anumite lucruri, începu cu o voce mai puțin crispată. Poate te-ar fi dezamăgit, altminteri, de la început, spunîndu-ți că munca d-tale de astăzi a mai fost împlinită încă de alte trei persoane. Cel din urmă era un ofițer german rămas în București după ocupație. Bietul Hans, îi spuneam noi, pentru că soarta lui a fost într-adevăr tragică. A murit într-un accident de vînătoare, la o moșie a noastră. El pretindea că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, la care se referea tata, dar că știe prea puțin românește și că mai trebuie să învețe. Nu prea îmi dau seama ce legătură puteau avea „tainele” lui Honigberger cu perfecționarea lui în limba română. Părerea mea este că nici el nu aflase mare lucru…

— Tot ce-mi spuneți, începui eu, nu mă descurajează deloc. Dimpotrivă, mă leagă și mai mult de acest Honigberger, care pînă acum cîteva săptămîni era, pentru mine, un simplu nume de călător aventurier.

Tînăra zîmbi din nou și se așeză în fotoliul de lîngă birou, continuînd să mă privească scrutător.

— Mama se interesează mai puțin de Honigberger decît bănuiești d-ta, vorbi ea. Și are toată dreptatea, de altfel. O interesează în primul rînd să afle ce s-a întîmplat cu tata…

— Mi-am dat seama de asta, o întrerupsei eu. Și pentru că n-am îndrăznit niciodată s-o întreb pe dînsa, am să vă rog să mă lămuriți d-voastră. De ce-a murit tatăl d-voastră și în ce împrejurări?

Tînăra ezită cîteva clipe, plecînd fruntea. Parcă s-ar fi întrebat dacă îmi poate spune adevărul sau n-ar fi mai nimerit să-l aflu singur, din altă parte. În cele din urmă, se ridică încet din fotoliu și vorbi:

— Tata n-a murit. În orice caz, nu știm dacă și cînd a murit. În ziua de 10 septembrie 1910 a dispărut de acasă și de atunci nimeni nu l-a mai văzut și n-am mai auzit nimic de el.

Am tăcut amîndoi, privindu-ne. Nu știam ce să spun. Nu știam nici măcar dacă-mi mărturisește adevărul întreg sau îmi ascunde anumite amănunte penibile. Ea a deschis o tabacheră mică de ambru și și-a ales o țigară.

— Fără îndoială că a plecat în Orient, în India, spusei eu ca să rup tăcerea. Pe urmele lui Honigberger…

— Așa ne-am gîndit și noi. Adică așa s-au gîndit prietenii noștri, căci eu eram atunci în clasa a II-a primară, și nu prea înțelegeam bine ce se petrecuse. Mă întorsesem de la școală și i-am găsit pe toți agitați și îngroziți. Tata dispăruse în dimineața aceea sau poate în cursul acelei nopți…

— A voit probabil să plece pe neașteptate, spusei eu. Bănuia ce greutăți ar fi întîmpinat dacă și-ar fi mărturisit gîndul cuiva.

— Firește. Dar e foarte greu de admis că a putut pleca în Orient fără pașaport, fără bani, fără haine…

Nu înțelegeam și ea stărui:

— Adevărul este că tata a dispărut în înțelesul propriu al cuvîntului. Și a dispărut fără ca să-și ia vreunul din costumele de haine, fără pălărie, lăsîndu-și toți banii în sertarul biroului. Nu și-a luat nici un act, n-a scos pașaport și n-a scris nici o scrisoare mamei sau vreunui prieten. E foarte greu să înțelegi cît de misterioasă a părut dispariția aceasta pentru cei care au cunoscut împrejurările. Tata ducea de cîțiva ani o viață destul de curioasă, aproape ascetică. Nu vedea pe nimeni; ziua și noaptea și le petrecea în această bibliotecă și în odaia lui de culcare, unde se odihnea numai două ceasuri pe noapte, într-un pat de lemn, fără saltea și fără pernă. Umbla foarte sumar îmbrăcat, într-un pantalon alb, sandale și o cămașă de in. Acesta era costumul lui de casă de altfel, vara și iarna. Și în acest costum, în care n-ar fi ieșit în stradă, a dispărut. Nu am putut afla dacă a dispărut în cursul nopții plecînd de-a dreptul de aici, din bibliotecă, sau după ce s-a retras la el în odaie. Toată casa dormea la ora cînd, de obicei, își întrerupea el lucrul: la 3 dimineața. Peste două ceasuri, la 5, se deștepta, își făcea dușul și rămînea multă vreme închis în odaia lui, meditînd. Așa credeam noi, cel puțin, căci mamei nu-i spunea nimic. Se detașase de lume, de familie. Cînd îl întîlneam, rareori, simțeam că iubirea lui nu se stinsese, dar era o altfel de iubire…

— Și toate cercetările n-au dus la nici un rezultat? întrebai eu. Nu i s-a dat nicăieri de urmă? E de necrezut că un om poate dispărea