— Și, cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut întocmai. N-am găsit nici un semn care să trădeze pregătirile lui de plecare. Și aici, și în odaia de culcare, totul era în ordine; pe biroul ăsta cărțile și caietele rămăseseră ca în fiecare seară, în iatac i-am găsit ceasul pe noptieră, cheile și portofelul cu mărunțiș. Ca și cînd ar fi dispărut în cîteva clipe, înainte ca să aibă timp să-și adune lucrurile, înainte de a scrie un cuvînt de lămurire sau de iertare…

Tînăra își întrerupse brusc destăinuirile și îmi întinse mîna.

— Acum, că ți-am spus ce trebuia să știi de la început, mă duc. Te-aș ruga numai să nu pomenești nimic mamei despre convorbirea noastră. Ea are anumite superstiții și nu vreau s-o mîhnesc neținînd seama de ele…

[1] Vallabhacharya sau Vallabhacarya (numită și Vallabha Sampradaya sau Pushtimarg): doctrină hindusă, adoptată mai ales în rîndul clasei comercianților din nordul și vestul Indiei; membrii săi sînt adoratori ai lui Krishna și adepți ai grupului Pushtimarg („Calea înfloririi”), fondat în secolul al XVI-lea de învățătorul spiritual Vallabha și fiul său Vitthala (cunoscut și sub numele de Gosainji) (n. r.)

Capitolul IV

A plecat înainte ca eu să capăt destul curaj și s-o opresc, rugînd-o să-mi lămurească atîtea episoade obscure din destăinuirea ei. Bunăoară, cum de nu s-a vorbit mai mult, pe vremuri, de dispariția aceasta misterioasă, sau ce se întîmplase cu ceilalți bărbați pe care d-na Zerlendi îi rugase să cerceteze biblioteca și despre care tînăra îmi spusese, în treacăt, că n-avuseseră noroc. M-am așezat la birou oarecum amețit de tot ce ascultasem. Nu-mi puteam lega gîndurile. Priveam acum mapele din fața mea și cărțile care mă înconjurau din toate părțile cu un sentiment nou. Admirația de bibliofil și indianist lăsase loc unui complex anevoie de precizat, în care se amestecau și teamă, și neîncredere, și fascinație. Parcă nu-mi venea să cred, cuvînt cu cuvînt, tot ce-mi spusese vizitatoarea mea. Și, cu toate acestea, la lumina destăinuirilor ei, înțelegeam sfiala bătrînei de a-mi vorbi deschis, grija pe care o avusese de a nu-mi pomeni niciodată de moartea soțului, curiozitatea ei anevoie stăpînită.

Îmi spuneam că dispariția doctorului Zerlendi păruse atît de neverosimilă pentru că, probabil, omul acela și-o pregătise timp îndelungat, pînă în cele mai mici amănunte, ars de dorul de a ajunge în India și a rupe definitiv toate punțile cu viața lui de pînă atunci. Dar tocmai această plecare atît de meșteșugită, taina în care și-o pregătise, pasiunea lui totală pentru secretele Indiei mă captivase. Nu mai auzisem pînă atunci de o asemenea încercare de a pleca, brusc, fără rămas bun, fără scrisori de adio, fără a lăsa nici un fel de urmă. Față de tot ce auzisem, dosarul Honigberger, încă deschis pe birou, mi se părea prea puțin interesant. M-am îndreptat către rafturile cu cărți de indianistică, acolo unde știam că sînt și sertarele doctorului cu manuscrise și fișe, dovada studiului lui de atîția ani. Am deschis primul sertar, și am început să-l inventariez cu multă grijă, cercetînd caiet cu caiet.

Erau aici maculatoarele lui de exerciții sanscrite, și cu melancolie am întîlnit temele și declinările cu care mă luptasem și eu cîndva: nrpah, nrpam, nrpena, nrpāya, nrpāt, nrpasya, nrpe, nrpa etc. Se vedea stîngăcia doctorului în scrierea literelor sanscrite. Dar răbdarea lui fusese, fără îndoială, enormă, căci zeci de pagini întregi de maculator erau acoperite cu declinarea aceluiași cuvînt, repetată cu îndărătnicie, ca un pensum colegial. În alt caiet se găseau deja fraze întregi, cele mai multe din Hitopadesha[1] și Panchatantra[2], cu traducerea literală și traducerea liberă alături. Am răscolit zeci de maculatoare de acest fel, acoperite pînă la ultima filă cu exerciții, conjugări și declinări sau traduceri. Într-un caiet gros, cu indice alfabetic, doctorul își transcria cuvintele noi pe care le întîlnea în exercițiile lui. Unele caiete aveau notate pe pagina de gardă anumite date; probabil timpul în care lucrase materia cuprinsă în ele. Mi-am dat încă o dată seama de munca pe care o depusese doctorul în învățătura limbii sanscrite; un caiet de trei sute de file fusese acoperit cu exerciții în mai puțin de două săptămîni.

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise care să-mi indice altceva decît o înverșunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciții, mi-a atras o clipă atenția. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine.

Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut.

Toate celelalte file erau acoperite cu aceleași exerciții școlărești.

M-am întors a doua zi mai devreme ca de obicei. Niciodată nu intrasem în bibliotecă atît de agitat și curios ca acum. Noaptea mi-o pierdusem aproape în întregime gîndindu-mă la tot ce-mi destăinuise fiica d-nei Zerlendi și întrebîndu-mă ce forță de dincolo l-a mînat pe doctor la un gest atît de brutal, la o despărțire atît de crudă de familia, prietenii și țara lui. Cum am ajuns în bibliotecă, m-am apropiat din nou de sertarele în care cercetasem cu o zi înainte, am încărcat un braț întreg de caiete, mape și maculatoare, și m-am așezat la birou. Procedam de data aceasta cu foarte mare luare-aminte. Caietele erau scrise cu o literă sanscrită din ce în ce mai sigură, ajungînd cu timpul cursivă. O jumătate de ceas în urma mea, intră d-na Zerlendi. Era palidă, slăbită, deși nu fusese suferindă decît două zile.

— Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta interes, începu ea, dînd cu ochii de maldărul cu caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roșind ușor. Nu trebuie să țineți seama de ce v-a spus ieri fiica mea. Smaranda e o fire fantastică, și în închipuirea ei vede legături între lucruri care