n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Și pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudență la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze și el caietele acestea, Smaranda i-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem, și cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soțul meu, suferă tot felul de nenorociri; cam așa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sînt fanteziile ei, și a început să creadă în ele după ce a citit nu știu ce cărți despre Tutankhamon.

Tulburarea mea crescuse și mai mult ascultînd-o. Căci acum nu știam ce să cred și de partea cui se afla adevărul. D-na Zerlendi îmi vorbise oarecum încurcată despre fiică-sa. Dar de unde știa ce-mi spusese ea? mă întrebam. Doar n-o fi ascultat la ușă…

— Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921, reîncepu d-na Zerlendi. Poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simțul realității.

— Dar duduia… încercai eu să o apăr.

— Nu e nevoie să-mi spuneți mai mult, mă întrerupse d-na Zerlendi. Eu știu ce crede ea și ce dă să înțeleagă, mai ales celor pe care îi întîlnește în această bibliotecă.

Mi s-au părut, atunci, puțin cam incoerente lămuririle d-nei Zerlendi. Nu pomenise, totuși, nimic despre soțul ei. Nu-mi afirmase că a murit, deși nu vorbise nimic de dispariție. Încercase doar să se apere de învinuirea pe care i-o adusese Smaranda, că invitase și pe alții, înaintea mea, să dezlege, sub o formă sau alta, „tainele” lui Honigberger, care puteau fi și tainele soțului ei.

— Asta voiam să vă spun, șopti ea cu o voce obosită. Și acum o să mă iertați dacă am să mă întorc în camera mea. Nu sînt încă pe deplin restabilită…

Rămas singur, începui să zîmbesc. Îmi spuneam că Smaranda va trebui să intre din moment în moment în bibliotecă, rugîndu-mă să nu cred cele mărturisite de d-na Zerlendi. Dar curiozitatea mea era prea puternică, și după puțin timp m-am reîntors la cercetarea caietelor.

Pînă aproape de seară am răsfoit mereu, și n-am întîlnit decît traduceri, teme, transcrieri de texte, interpretări, comentarii gramaticale. Un caiet în care se aflau însemnări asupra filozofiei Vedānta[3] și Yoga mi s-a părut mai interesant, și l-am pus deoparte. Am luat apoi în mînă un caiet cu tartaje[4] de carton negru, care purta și el o însemnare și un număr de ordine, ca toate celelalte, de care nu se deosebea de altfel întru nimic. Prima pagină era acoperită cu transcrierea cîtorva pasaje din Upanishade[5]. Aș fi crezut, fără îndoială, că paginile următoare cuprindeau cam același fel de texte, dacă ochii nu mi-ar fi căzut pe întîiul rînd din pagina a doua:

Adāu vadā asit, sa cha vadā ishvarabhimukha asit, sa cha vadā ishvara asit!

O clipă, nu mi-am dat seama de înțelesul cuvintelor și era să întorc altă pagină, cînd îmi străfulgeră în minte traducerea frazei pe care o cetisem. Era prologul Evangheliei lui Ioan:

La început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvîntul!

M-am mirat că doctorul transcrisese acest citat în traducere sanscrită, și am început să cetesc mai departe, ca să-i înțeleg rostul. Dar emoția îmi zvîrli în clipa următoare tot sîngele în obraji. Cuvintele pe care le ceteam, în haina străină a literelor sanscrite, erau românești:

Încep acest caiet în ziua de 10 ianuarie 1908. Precauția cu care îmi travestesc scrisul o va înțelege cel care va izbuti să cetească pînă la urmă. Nu vreau ca gîndul meu să cadă sub ochii oricui…

Acum îmi dădeam seama de ce doctorul transcrisese în fruntea paginii II, citatul din Evanghelia lui Ioan; ca să atragă atenția că cele ce urmează nu sînt texte indiene. El își luase toate precauțiile ca nici un cercetător profan să nu bănuiască nici pe departe conținutul caietului; același tip de caiet ca toate celelalte, același număr de ordine, același scris sanscrit…

De emoție, nu îndrăzneam să cetesc mai departe. Se făcuse destul de tîrziu, și trebuia să plec, puține minute în urmă. Dacă aș fi chemat-o pe d-na Zerlendi și i-aș fi citit conținutul caietului, poate aș fi făcut-o împotriva dorinței autorului. Trebuia să-l descifrez eu întîi, înainte de a-l comunica altora. Dar nu voi avea timp să-l sfîrșesc în seara aceasta, îmi spuneam deznădăjduit.

Atunci se deschise ușa de la salon și intră jupîneasa. Părea mai încruntată ca de obicei, mai aspre îi erau privirile. Cînd o văzui apropiindu-se, îmi plecai ochii în caiet, pe care-l deschisei la întîmplare. Cele ce ceteam atunci mă făceau literalmente să sufăr că nu pot rămîne singur cîteva ceasuri în șir, să-mi dau seama tot ce s-a întîmplat.

— Mîine și poimîine scuturăm casa, vorbi jupîneasa. D-aia am venit să vă spun. Să nu luați degeaba drumul pînă aici. Că dacă m-apuc să scutur, nu răzbesc înainte de două zile…

Dădui din cap, mulțumindu-i. Dar jupîneasa avea probabil chef de vorbă. Se apropie mai mult de birou și-mi arătă cu mîna caietele.

— Toate lucrurile acestea diavolești strică mintea, vorbi ea cu înțeles. Mai bine i-ați spune cocoanei că nu le dovediți și v-ați vedea de tinerețile d-voastră, că-i mai mare păcatul de ele…

Ridicai ochii din caiet și o privii scrutător.

— Domnul doctor d-aia s-a prăpădit, continuă ea.

— A murit? întrebai eu repede.

— Și-a luat lumea în cap și s-a prăpădit, repetă ea pe același ton.

— Dar l-ai văzut d-ta mort? revenii eu.

— Nimeni nu l-a văzut mort, dar s-a prăpădit în lumea largă, fără o lumînare… Și a lăsat casa pustie… Să nu vă luați după cocoană, adăugă ea mai încet. Nici ea, săraca, n-a mai rămas în toate mințile. Că la doi ani, s-a prăpădit și fratele dînșii, prefectul, după ce venise cu un franțez, cu un învățat franțez, aici…

— Hans,