— Nu, domnișorul Hans a venit tîrziu. El nici nu era franțez. El a venit în urmă, după război… A murit și el tînăr…

Nu știam ce să spun. Am rămas mut, privind-o. În acea clipă mă simțeam și eu atras de un farmec straniu, nemaiîntîlnit. Jupîneasa ștergea cu podul palmei muchea biroului.

— D-aia venisem, vorbi ea tîrziu, să vă spun că scuturăm vreo două zile…

Se îndepărtă apoi șchiopătînd și ieși prin aceeași ușă care dădea în salon.

Privii din nou caietul. Era îngrozitor să mă despart tocmai acum, cînd îl găsisem, și să mă întorc peste trei zile. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, l-am luat și l-am ascuns sub haină, tremurînd din toate încheieturile. Am mai întîrziat apoi cîteva minute, ca să-mi domolesc respirația agitată, am pus la loc restul caietelor și am ieșit în vîrful picioarelor, nu cumva să întîlnesc pe cineva care să-mi ghicească gîndurile și vina.

[1] Sfaturi Benefice – text indian în limba sanscrită format din fabule cu personaje umane precum și animale; este alcătuit din maxime, înțelepciune lumească și sfaturi despre treburile politice, într-un limbaj simplu, elegant (n. r.)

[2] Cinci Tratate – colecție antică indiană de fabule cu animale, în versuri și proză, în limba sanscrită, toate interconectate în cadrul mai larg al unei singure povești (n. r.)

[3] Vedānta (sau Uttara Mīmāmsā): una dintre cele șase școli (āstika) ale filozofiei hinduse. Vedānta înseamnă literalmente „sfîrșitul Vedelor” și reflectă idei care își au originea în speculațiile și filozofiile conținute în Upanishade. Această filozofie nu conține o doctrină cuprinzătoare și unificatoare ci este mai degrabă un termen generic ce acoperă mai multe sub-curente, de la dualism la non-dualism, toate conectate, avînd la bază un text comun numit Prasthanatrayi (termen colectiv pentru Upanishade, Brahma Sutras și Bhagavad Gītā) (n. r.)

[4] Fiecare dintre cele două coperți ale unei cărți; scoarță (n. r.)

[5] Upanishadele (o parte a Vedelor) sînt texte antice sanscrite care conțin unele dintre conceptele și ideile filozofice centrale ale hinduismului, unele dintre ele fiind comune și altor tradiții religioase precum budismul și jainismul (n. r.)

Capitolul V

Am rămas în seara aceea încuiat în casă, cu storurile lăsate, nu cumva lumina lămpii mele să încurajeze pe vreun prieten să-mi tulbure singurătatea. Și cu cît înaintam în noapte, parcă timpul și locul unde mă aflam s-ar fi risipit într-o tulbure ceață, atît îmi era de copleșită întreaga ființă, descifrînd, pagină cu pagină, însemnările doctorului Zerlendi. Cetirea n-a mers tocmai ușor. La început, doctorul se trudea să scrie cu cea mai mare luare-aminte, pentru că anevoie se pot transpune toate sunetele românești în grafie sanscrită. Dar după cîteva pagini, transcripția devenea tot mai aproximativă și trebuia mai mult să ghicești cuvîntul decît să-l citești. Fie din pricina emoției cu care își însemna în caiet tulburătoarele lui experiențe, fie datorită grabei, scrisul doctorului Zerlendi nu îngăduia o lectură curgătoare. Cu timpul, frazele deveneau tot mai scurte, cuvintele tot mai tehnice, asemenea unui limbaj convențional, cifrat. În pragul experiențelor sale ultime, doctorul avusese grijă să-și păstreze secretul, folosind cu exclusivitate terminologia yogică, inaccesibilă celor care nu adînciseră, ca el, știința aceasta bogată în arcane[1].

Scrisoarea lui Honigberger către J. E. a fost pentru mine cea mai precisă confirmare.”, scria doctorul la începutul jurnalului său intim, fără să spună cine era J. E. și ce cuprindea acea scrisoare, de care-mi amintise, destul de vag, doamna Zerlendi într-una din convorbirile noastre. „Încă din primăvara anului 1907, am început să cred că tot ce scrisese Honigberger în amintirile sale indiene era nu numai autentic, în sensul strict al cuvîntului, dar reprezenta numai o infimă parte din ce văzuse și ce izbutise să înfăptuiască el.

Urmează o serie de trimiteri la opera lui Honigberger: cazuri de „fachirism”, levitațiune, moarte aparentă, îngropare de viu etc., fapte pe care e îndrituit să le socotească autentice.

Am început cele dintîi experiențe în ziua de 1 iulie 1907. Cu săptămîni înainte, făcusem un examen sever de conștiință și renunțasem la tutun, alcool, carne, cafea, ceai și toate celelalte. Nu încerc acum să refac istoria acestei penibile etape preliminare, care a durat șase luni. Mi-a trebuit o voință de fier, căci de mai multe ori eram gata să renunț și să mă întorc la distracțiile mele istoriografice. Din fericire, scrisoarea lui Honigberger îmi dovedea că lucrurile acestea pot fi înfăptuite, și asta îmi da mereu curaj. Niciodată nu-mi închipuiam, însă, că se poate ajunge atît de departe, și, relativ, cu atît de puțină trudă. Pentru că numai după ce dobîndești cele dintîi puteri și-ți cad brusc vălurile de pe ochi, îți dai seama cît e de mare ignoranța oamenilor și ce dureroasă iluzie îi păcălește zi cu zi, pînă în pragul morții. Voința și energia pe care le depune un om ca să-și satisfacă ambiția socială sau vanitatea științifică sînt poate chiar mai mari decît acelea care ți se cer pentru a dobîndi lucrul acesta extraordinar: propria ta salvare din nimicnicie, din ignoranță și din durere.

Doctorul descria cu destule amănunte – în acea zi de 10 ianuarie 1908 și în zilele următoare – primele sale experiențe. Din cîte mi-am putut da seama, el cunoștea încă mai înainte literatura yogică, îndeosebi tratatul lui Patañjali și comentariile sale, era familiarizat cu filozofia ascetică și mistica indiană, dar nu încercase niciodată punerea lor în practică. A trecut de-a dreptul, pare-se, la acea dificilă experiență a ritmării respirației, prānāyāma[2], fără să dobîndească multă vreme rezultate încurajatoare.

La 25 iulie am adormit în timpul unui asemenea exercițiu.”, notează el, după ce