amintește că, puține zile mai înainte, îl înecase o tuse de o neobișnuită violență. „Multă vreme făceam aceste exerciții după miezul nopții, apoi dimineața în zori. O cumplită presiune toracică și accese de tuse seacă au fost singurele rezultate. Am înțeles, după aceste două săptămîni de eforturi, că nu izbuteam nimic, pentru că, silindu-mă să-mi ritmez respirația în conformitate cu textul lui Patañjali, uitam să-mi concentrez mintea într-un singur obiect. Rezistența pe care o întîmpinam se datora tocmai acestei vacuități mentale, de care, pe atunci, nu-mi dădeam seama. Am încercat din nou sfatul lui Honigberger. Mi-am astupat urechile cu ceară, și n-am început prānāyāma decît după cîteva minute de rugăciune. Am dobîndit o stare de neobișnuită liniște mentală. Îmi amintesc și acum cele dintîi senzații: parcă m-aș fi aflat în mijlocul unei mări înfuriate, care se calmează văzînd cu ochii, pînă ce rămîne doar o nemărginită pînză de apă, fără nici un val, fără nici cea mai mică înfiorare. Apoi un sentiment de plenitudine, pe care nu-l pot asemăna cu nimic, în afară de sentimentul care te stăpînește cîteodată după ce asculți multă muzică de Mozart.

Cîteva zile de-a rîndul, am repetat aceeași experiență, fără să izbutesc însă s-o depășesc. Mă trezeam după un sfert de ceas într-o vagă reverie, deși știam că nu acesta trebuia să fie rezultatul exercițiului. Undeva, pe drum, pierdusem controlul; mă lăsasem furat de vraja pe care propria mea minte o răspîndise în juru-mi. Reluam exercițiul, dar, după o trecere oarecare de timp, rezultatul era același: reverie, somnolență sau placiditate mentală fără seamăn…

Cît de tulburătoare erau pentru mine mărturisirile acestea! Încercasem și eu, cîndva, unele din experiențele în care stăruise doctorul cu atîta cerbicie, și întîmpinasem aceleași greutăți. Dar el avusese mai mult noroc, și în orice caz, o mai tenace voință. În primele zile ale lui septembrie 1907 a făcut, aproape fără să-și dea seama, un mare pas înainte, în aceste exerciții de ritmare a respirației, adică de perfectă echivalare a inspirației și a expirației.

Am început, ca de obicei, prin a-mi reține răsuflarea 12 secunde.

(Asta însemna că izbutise să inspire aerul în 12 secunde, să-și rețină respirația 12 secunde și să expire aerul în tot atîtea secunde.)

[1] Arcán(e) (livr.; mai ales la pl.): Taine, secrete; locuri tainice, ascunse (n. r.)

[2] Practică de control a respirației, una din tehnicile Hatha yoga; Hatha yoga (Hatha literal înseamnă „forță”) este o ramură a practicilor yoga și reprezintă un sistem amplu de tehnici de control corporal (n. r.)

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

NOPȚI LA SERAMPORE

Capitolul I

Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh. Bogdanof, care fusese zece ani consulul împărăției țariste la Teheran și Kabul, era pe atunci profesorul meu de persană. Se împrietenise cu mine în pofida deosebirii de vîrstă și de cultură, pentru că el era un orientalist celebru, colaborator al celor mai renumite publicații, iar eu un foarte tînăr învățăcel – mai ales pentru că eram amîndoi ortodocși. Bogdanof își păstrase credința pravoslavnică și printre musulmanii din Persia și Afganistan, pe care îi iubea, și printre hindușii din Bengal, față de care anevoie își stăpînea repulsia. Van Manen, dimpotrivă, adora lumea indiană. Era de mulți ani bibliotecarul și secretarul Societății Asiatice din Bengal, după ce fusese o vreme, la Adyar, bibliotecar al Societății Teozofice. Era un olandez trecut de mijlocia vieții, venit în India în prima lui tinerețe și, ca mulți alții, rămas pentru totdeauna în mrejele ei. Se îndeletnicise vreo douăzeci și cinci de ani cu studiul limbii tibetane, pe care o învățase ca nimeni altul, dar pentru că era leneș și îi plăcea să trăiască bine, publicase foarte puțin. Se mulțumea să cerceteze pentru propria lui bucurie de a cerceta și învăța. Nu avea nici o stimă față de titlurile academice, era celibatar și cu o aplecare – pe care o păstra secretă – față de lucrurile oculte.

De cum se încheia anotimpul ploilor și zilele începeau să se răcorească, eram nedespărțiți. Tustrei lucram la biblioteca Societății Asiatice, în Park Street, eu și cu Bogdanof la aceeași masă, Van Manen, în biroul lui. Bogdanof revizuia o traducere din Mohammed Dhara Shikuh, Van Manen cataloga manuscrisele tibetane recent cumpărate din Sikhim, iar eu descifram Suhbāshita Samgraha, text îndeobște cunoscut pentru neistovitele lui dificultăți. Aveam, fiecare din noi, respect pentru munca celuilalt și în afară de cuvintele pe care le schimbam cînd ridicam ochii din hîrtii ca să ne aprindem o țigară, eram destul de tăcuți. Puțin înainte de închiderea bibliotecii, ne adunam cu toții în biroul lui Van Manen și acolo începeau lungile noastre conversații, sfîrșite uneori tîrziu după miezul nopții.

Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic, căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraneene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale, care te întîmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei. Pentru mine îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.

Locuiam pe atunci în Ripon Street – care se