desprinde din artera principală Wellesley Street – în partea de miazăzi a orașului, foarte aproape de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină și rătăceam pe acele ulițe înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, pînă ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată. Pentru un neprevenit, indienii din această parte a Calcuttei n-au somn. La orice oră te-ai întoarce spre casă, îi găsești pe prispe sau pe marginile trotuarului, sau în odăițele lor cu ușile deschise spre stradă – cîntînd, muncind, stînd de vorbă sau jucînd cărți. E cartierul oamenilor nevoiași și larma nopților, aici, e atît de împletită cu muzică și tam-tam, încît ai crede că întotdeauna e sărbătoare. Lămpile cu acetilenă răspîndesc o lumină stridentă, mirosul de huka și fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene – flori de scorțișoară, grajd umed, lapte, orez fiert stătut, dulciuri făcute cu miere și opărite în unt și alte sute de nuanțe, cu neputință de identificat, în care ți se pare uneori că recunoști mirosul frunzelor de eucalipt, uleiuri grase parfumate cu attar sau mireasma atît de apropiată de tămîie crudă a florilor „doamna-nopții”.

Toate se regăsesc îndată ce te depărtezi de centrul european sau de marile parcuri, unde predomină, pînă la amețeală, sucurile fumegînde ale junglei. Toate se regăsesc, deși în fiecare stradă întîlnești întotdeauna o nuanță nouă, contrastînd uneori izbitor cu sinteza precedentă, din care se desprinde, pentru cîteva clipe, o surprinzătoare fermitate.

Pentru mine, robit de magia nopților Calcuttei, nesățios să le trăiesc cît mai divers, căci îmi plăcea să alternez nopțile zgomotoase ale cartierelor indiene cu nopțile de totală singurătate în imensul parc al Maidanului sau la Lacuri, unde uitam că mă aflu la marginea unui oraș cu mai mult de un milion de locuitori, pentru mine, spun, tovărășia nocturnă cu Bogdanof și Van Manen a fost o încîntare. La început, cînd nu mă împrietenisem prea mult cu cei doi învățați, obișnuiam să ne plimbăm, îndată după masa de seară, pe Ellenborough Course, șoseaua imensă care traversează Maidanul. Curînd, am pornit spre Lacuri, de unde ne întorceam tîrziu după miezul nopții. Van Manen era cel mai vorbăreț dintre noi. Pe de o parte, pentru că era cel mai în vîrstă, iar pe de altă parte, pentru că trăise o viață bogată din toate punctele de vedere și cunoștea India, îndeosebi Bengalul, ca puțini europeni. Tot el, într-o seară, la bibliotecă, ne invită pentru întîia oară la Serampore, unde un prieten de-al lui, Budge[1], își avea bungaloul. A împrumutat un automobil de la Calcutta Club și am plecat, pe neașteptate, îndată după căderea serii.

Serampore se află la vreo 15 mile miazănoapte de oraș, așezat pe malul drept al lui Hoogly, rîul care unește Gangele de golful bengalic. Titagarh se află pe celălalt mal. Șosele bune, una plecînd din Howrah, cealaltă din Chitpur, leagă Calcutta de cele două așezări străvechi, astăzi în bună parte dispărute. Budge, prietenul lui Van Manen, își avea bungaloul cîteva mile la apus de Serampore, într-o regiune încă împădurită.

Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică și atît de aproape de junglă.

Bungaloul – cum îl numea, modest, Budge – mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei, vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei: istoria atît de pitorească și de dramatică a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte a peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lui de legendă și toate acestea mi se păreau mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și de licurici.

Se pare că Budge cumpărase bungaloul de la un fermier anglo-indian, puțini ani după război, și-l păstra mai mult ca un loc de refugiu și de odihnă, cînd îl copleșeau treburile la Calcutta. Era un om destul de ciudat acest Budge, celibatar, foarte bogat și vînător fără noroc căci, printre cele dintîi lucruri pe care le-am aflat de la Van Manen despre el, a fost proverbiala lui nedibăcie la vînătoare.

Întîia oară cînd l-am vizitat la Serampore, era și el acasă. Sosise numai cu cîteva ceasuri înaintea noastră, hotărît să rămînă două zile. L-am găsit cu o țigară groasă de foi între dinți, răsturnat pe un chaise-longue, în verandă, nepăsător la tîrcoalele țînțarilor. Părea obosit și abia s-a ridicat să ne primească. Ne-a invitat să bem cîte un whisky la gheață, ca să prindem puteri. Apoi, pînă la pregătirea cinei, el a rămas cu Van Manen de vorbă pe verandă, iar Bogdanof și cu mine am plecat să cercetăm împrejurimile.

— Băgați de seamă să nu treziți șerpii, ne-a strigat gazda în timp ce noi coboram treptele.

Fără îndoială că am trezit destui șerpi, căci făceam destul zgomot.

Ne-am îndreptat către liziera pădurii de palmieri, acolo unde se zărea o apă. Nu ne dădeam bine seama ce ar putea fi, de departe, căci nu răsărise încă luna și la sticlirea stelelor nu deslușeam