Apropiindu-ne, am aflat un eleșteu destul de întins, acoperit, în bună parte, cu lotuși. Lîngă noi, umbra zveltă a unui cocotier se oglindea în apă. Deși numai la cîteva sute de metri de bungalou – ale cărui lămpi cu acetilenă păreau, de aici, pierdute în ceață din pricina miliardelor de fluturi de noapte și efemeride – parcă ne-am fi trezit deodată la marginea unui lac fermecat, atît era de profundă tăcerea și de tainic văzduhul.

— Să nădăjduim că Dumnezeul nostru Cel adevărat ne va bine-păzi și de data aceasta, spuse Bogdanof, așezîndu-se încet pe marginea eleșteului.

Zîmbii în întuneric, căci îmi dădeam seama că vorbise serios.

Niciodată nu lua în deșert numele Domnului-Dumnezeului său. Dar, poate pentru că nu mă simțeam obosit, poate pentru că mi-era teamă – cu puține luni înainte, pregătindu-mă să sar din barcă pe mal, un prieten îmi apucase brațul și omorîse cu bastonul, în nămolul uscat, un mic șarpe verde, chiar pe locul unde trebuia să-mi pun piciorul – am preferat să nu-i urmez pilda, și m-am rezemat de cocotier.

— Întotdeauna am nădăjduit că n-am să mă întîlnesc cu Marele Șarpe pe pămînt, vorbi din nou Bogdanof, ghicindu-mi gîndul. Sarparāja, parcă așa îi spuneți dumneavoastră, nu e așa?

„Noi” eram, pentru Bogdanof, atît învățăceii limbii sanscrite, cît și restul populației hinduse a Indiei întregi.

— Sarparāja, încuviințai eu cu seriozitate, dar și sarpapati, sarparishi, sarpeshvara și încă în alte multe feluri. Tot despre Marele Șarpe, cum spui d-ta, e vorba.

— Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu-l întîlnim niciodată, mă întrerupse Bogdanof. Nici pe pămîntul înveninat al Indiei, nici pe tărîmul celălalt, în iad.

Îmi aprinsei o țigară. Am rămas amîndoi multă vreme fără să scoatem o vorbă. În spatele nostru se întindea, uneori ușor înfiorată de o boare nesimțită frunților noastre, pădurea de palmieri. Cînd se atingeau foile scorțoase, credeai o clipă că pădurea aceea este, în întregime, de aramă. Întorceai capul uimit, căci zvonul metalic contrasta în chip straniu cu văzduhul saturat de miresme vegetale. Și parcă un fior îți aluneca totuși de-a lungul șirei spinării. Apoi totul se stingea, și tăcerea se lăsa din nou asupra pădurii și lacului. Ne uitam în neștire, cu privirile acelea pierdute în tine însuți pe care ți le izvodește fața neclintită a unei ape și așteptam să se deschidă lotușii.

— Este într-adevăr foarte frumos, șopti tîrziu Bogdanof mai mult pentru sine. Mai venim pe aici.

[1] În engleză, to budge (vb.), însemnă a provoca (pe cineva) să-și reconsidere sau să-și schimbe o opinie, o decizie sau o poziție declarată (n. r.)

Capitolul II

Și am venit, e adevărat, de foarte multe ori. Nu-l găseam întotdeauna pe Budge, dar Van Manen știa rosturile casei și niciodată nu s-a întîmplat să nu aflăm o cină bună, whisky la gheață, țigări de tot felul și – atunci cînd ne simțeam prea obosiți ca să ne reîntoarcem cu mașina la Calcutta – paturi confortabile cu polog, care ne apăra împotriva țînțarilor. Uneori treceam cu luntrea la Titagarh, unde se aflau eleșteie bogate în pește și raci, și rătăceam pe malul rîului pînă osteneam. Pădurile erau mai rare și mai amestecate de partea aceasta a lui Hoogly, căci se întindeau, de aici, marile cîmpuri de orez și trestie de zahăr, dar văzduhul era tot atît de parfumat și noaptea tot atît de tainică.

Cînd Budge pleca să vîneze în junglă, nu ne chema niciodată. S-a întîmplat într-o seară că am sosit fără să-l vestim, și ne-am întîlnit cu el în curtea bungaloului. Nu vînase nimic, se înțelege, dar era ars de soare, prăfuit și însetat.

— Tot păsări care nu se pot mînca, ne spuse el în loc de bună seara, încercînd, fără îndoială, să se scuze că se înapoiase cu mîna goală.

Dar am petrecut bine în noaptea aceea. Van Manen ne-a povestit de pe timpul prieteniei lui cu Leadbeater[1], pe vremea cînd activa ca fruntaș al Societății Teozofice, iar Budge ne-a spus din întîmplările lui în Java, unde își începuse cariera de industriaș. Am rămas pînă tîrziu de tot în jurul mesei, cu toate că pe Bogdanof îl supăra lumina și tînjea după locul lui favorit pe malul lacului. Budge se întrerupse brusc dintr-o anecdotă – care se vestea de altfel lungă și complicată – și exclamă:

— Nu știți pe cine am întîlnit la marginea pădurii, cînd mă întorceam astă-seară acasă?! Pe Suren Bose!

Nu ne venea să credem. Ce căuta Bose, noaptea, într-o pădure de lîngă Serampore? Un om pe care nu te așteptai să-l întîlnești decît la Universitate – căci era un distins profesor, deși cel mai tînăr dintre toți colegii lui – sau în preajma templului, la Kalighat. Suren Bose își păstrase cu îndărătnicie, aproape cu orgoliu, credința sa străveche. Era dintre puținii profesori din Calcutta care nu se sfia să umble în dhoti[2] și să-și cresteze pe frunte, cu șofran, semnul religiei shivaiste.

— O fi venit să-și vadă vreo rudă în Serampore, spuse Van Manen. Căci îmi vine greu să cred că s-a trudit pînă aici pentru vreo aventură.

Începu să rîdă, dar noi, toți ceilalți, am rămas tulburați. Ni se părea cu neputință ca aprigul Suren să-și caute la marginea pădurii vreo aventură. Iar Budge susținea că n-are pe nimeni în Serampore; familia lui este din Orissa, asta o știe prea bine.

— De altfel, s-a prefăcut că nu mă vede, adăugă el.

În cele din urmă, eu mi-am amintit că auzisem o dată, la Universitate, vorbindu-se despre Suren Bose în legătură cu practicile tantrice. Se părea că Bose făcea parte din școala aceasta ocultă, asupra căreia circulă – mai ales în India – fel de fel de legende. Mărturisesc că studiasem cu destulă rîvnă tantra, așa cum o găseam expusă în textele ei clasice, dar că nu avusesem pînă