— Da, aș vrea.

— Ești doamnă sau domnișoară? se interesă cealaltă, în timp ce corecta în grabă planul lecției din ziua respectivă.

— Și una, și alta, răspunse Nela, ambiguu.

— Foarte bine, zise cealaltă. Eu am stat virgină pînă la douăzeci și șase de ani, pînă mi s-a urcat la cap, și ce folos? Tot un neam prost am luat. Apropo, ascultați ce mi-a zis mitocanul meu cînd s-a întors aseară de la vînătoare. Duduia Nela, sînteți atentă?

— Da, doamnă, vă ascult.

— Cică i-a povestit chestia vînătorul cu care a stat alături, la pîndă, într-un șanț. Un ștab din București, ceva mai bătrîn, după ce i-a murit nevasta de cancer, s-a însurat cu secretara lui, care era tînără, bineînțeles. Tipa i-a făcut doi copii foarte reușiți, pe care ștabul respectiv îi iubea la nebunie, le făcea absolut toate poftele, era în stare să-și dea și pielea de pe el, numai să-i vadă fericiți. Ei bine, într-o zi, cineva îi spune că la circ o maimuță ar fi născut două maimuțele gemene splendide, haioase și jucăușe foc. Ce-i trece ștabului prin cap? Ia legătura prin cineva cu dresorul, îi dă de înțeles că-i aprobă nu știu ce turneu în străinătate și dresorul îi dă cadou una dintre maimuțici. Cînd vine el acasă cu maimuța, copiii să leșine de bucurie, toată ziua cu ea în brațe, o alăptau cu biberonul, se jucau cu ea de ți-era mai mare dragul să te uiți la ei.

— Dragă, îi zise cealaltă profesoară, cea cu negul sub nas, tu povestești așa ca și cum ai fi fost de față.

— Dragă, se enervă povestitoarea, dacă nu-ți place cum povestesc, nu-ți mai spun. Sau nu asculta.

— Hai, zi, dar mai scurt. Ce s-a întîmplat pînă la urmă?

— De unde știi că s-a întîmplat ceva pînă la urmă?

— Altfel nu ne-ai fi povestit.

— Ei, află că într-o zi, din joacă, continuă cealaltă profesoară, enervată, maimuța i-a mușcat pe copii, copiii au făcut o boală necunoscută, cu febră, mare, și-au murit amîndoi, în timp ce-i duceau de urgență cu avionul spre Londra, la un specialist de boli tropicale! Ești mulțumită?

— Da, răspunse, înțepată, cealaltă. Mersi. Între timp, mai sosiseră și alte profesoare (profesori nu erau decît doi), inclusiv directorul, care o chemă pe Nela deoparte.

— Domnișoara Nela, azi o să țineți locul două ore profesorului Munteanu, la muzică. S-a dus la socri să-și culeagă via și și-a scrîntit un picior.

— Dar eu nu sînt profesoară de muzică.

— Știu, dar așa e la noi, cînd e cazul, ne ajutăm unii pe alții.

— Și eu ce-o să predau pînă la urmă? se interesă ea, pe un ton agresiv.

— În orice caz, nu psihologia, care la noi nu există ca materie. O să predai Constituție și Socialism. Dar mai întîi să văd cum împart orele. Lasă-mă încă o săptămînă, că-mi vine să mă spînzur de atîtea scandaluri și intervenții.

Nela folosi cele două ore de muzică pentru a sta de vorbă cu copiii și pentru a încerca cîteva teste de inteligență și imaginație, prilej cu care descoperi un copil de excepție. Era fiu de țigan (cînd se punea cîte o întrebare mai complicată, ceilalți colegi ziceau: „Hai, țigane, dă-te mare, umilește-ne!”), mic de statură, îndesat și ciolănos, vorbea corect, la zece ani, franceza și engleza și dovedea o maturitate ieșită din comun, era campionul orașului la șah, cîștigase două olimpiade de matematică și fizică pe județ etc. După ore, Nela îl luă cu ea pe bicicletă și-l duse acasă, rugîndu-l să-i dea voie să-i cunoască părinții.

— Ce sînt părinții tăi, Dudule? îl întrebă ea pe drum.

— Tata e maistru turnător, răspunse el, ezitînd. Mama e…

— Ce e mama ta?

— Mama e casnică.

— Dar de ce ai ezitat înainte de a spune că e casnică?

— Știți de ce? Pentru că am vrut să vă spun că mama e prințesă și casnică.

— Cum adică?

— Da, mama e de origine prințesă. Părinții și bunicii ei au fost prinți, iar un strămoș de-al ei a fost domnitor al țării timp de patru luni jumate.

— Înseamnă că ești de viță nobilă.

— Da, recunoscu băiatul, fără nici un fel de infatuare, dar asta n-o știe nimeni la școală și nici la tata la servici. Să nu spuneți la nimeni.

— Dar de ce vă feriți?

— Așa a zis tata, că e mai bine să nu se știe. Da’ nu mi-a spus de ce.

Părinții lui Dudu aveau casa lor, cu curte și grădină, cu păsări, cu porc și două oi, cu zarzavaturi. Casa era așezată la marginea orașului, arăta cam teșită și cenușie, acoperită cu carton gudronat, dar înăuntru, în cele trei camere, mobila din dormitor era florentină, iar biroul maistrului turnător Duduveche era Louis Quinze. Mama lui Dudu, prințesa, o femeie de patruzeci de ani, micuță și durdulie, binevoitoare și zîmbitoare, îi explică apoi, după ce Nela îi mărturisi că a aflat de originea ei nobilă, cu ce nervi și zbucium a reușit să recupereze ceva din mobila care rămăsese în casa părinților, casă care fusese naționalizată și în care se mutase un ofițer de Miliție a cărui nevastă pusese aragazul pe o masă florentină veche de două sute de ani. Era fericită că Nela îl considera pe fiul ei un copil excepțional și fu de acord imediat să-l includă în grupa cu care avea de gînd să facă anumite experimente. O servi cu un șnițel, foarte gustos, cu gutui la cuptor (specialitatea casei) și dulceață de nuci. Între timp sosi și soțul ei de la servici, acesta era țigan autentic, cu buze cărnoase și ochii bulbucați și negri, dar simpatic, plin de farmec și spontaneitate, băiatul îi semăna întrutotul. O simpatiză și pe Nela de la început și o invită să stea împreună la o cafea în grădină, sub un nuc imens. Nevastă-sa se scuză că are de călcat niște rufe, băiatul plecă la ora de antrenament de șah, la club, așa că rămaseră numai ei doi.

— Domnu’ Duduveche, iertați-mă, zise Nela,