— Doamnă profesoară, spuse Duduveche, trecîndu-și mîna prin părul negru și lucios, un gest pe care îl repeta aproape la fiecare minut, ca și Dudu, fiul său, dar eu nu mă feresc de nimeni, nu am nimic rușinos de ascuns. Totul e să nu-i fac copilului meu vreo dificultate. În primul rînd, pentru că lumea e rea, mai ales colegii și profesorii, atît ar aștepta, să afle cine e mama lui, ca să-l ia peste picior. Pe urmă, cine știe dacă nu mi-l scot, pe chestie de origine, din olimpiade și din concursurile de șah. Așa, cînd e întrebat, zice că ta-su e muncitor și mama casnică și n-are probleme. Lumea, doamnă, e invidioasă, am un vecin care nu trăiește decît ca să facă rău altuia sau să se certe, e bolnav de fiere de atîta răutate, mi-a opărit puieții de meri ionatani, mi-a omorît niște curci, ce nu mi-a făcut. Și de ce? Pentru că are o fată care e cea mai proastă din clasă, iar eu am băiat care e premiant. De-asta mă feresc de toată lumea. La servici nu vorbesc decît ce e necesar, nu mă duc la cîrciumă niciodată, nu fac vizite vecinilor, îmi văd de treburile mele, prefer să stau la televizor, să citesc o carte sau să joc șah cu băiatul.

— Bine faceți. Judecați foarte înțelept.

— Păi nu? Și acum să vă spun cum m-am căsătorit cu nevastă-mea, pentru că, probabil, asta v-a făcut curioasă în primul rînd.

— Ca să fiu sinceră, da.

— Chestia a fost așa. Părinții mei au fost țigani autentici, dar țigani meseriași, adică lucrători în metal, nu dintre ăia care spoiesc tingiri sau cazane. Făceau tinichigerie, făceau cuțite de măcelărie, brice, scule serioase. Tata, om cu minte la cap, avea un atelier al lui într-o comună mai răsărită de lîngă Titu, dar a zis că e bine să nu învățăm meserie de la el, e bine să lucrăm la stat și am intrat ucenic la o uzină amărîtă care făcea godine din fontă și fiare de călcat. Vine ’44 și cineva mă întreabă: „Mă, vrei să te înscrii în Partidul Comunist?” Mă întreabă o dată, de două, de trei ori, fug și eu la tata și-i cer un sfat: „Bre, tată, ce fac, că e unul care mă presează. Mă înscriu sau nu?” „Mă”, îmi zice, „și dacă vin americanii?” „Și dacă nu vin?” „Asta zic și eu. Dacă erau să vină, veneau înaintea rușilor. Sînt ei tîmpiți să se ia la bătaie cu rușii din cauza noastră, cînd de-abia au ieșit din război și nu și-au lins încă rănile?!” Și atunci m-am înscris, am început să activez cu ceilalți, ne duceam la sate, îi împroprietăream pe țărani cu pămînt, la alegerile din ’46 ne-am bătut cu țărăniștii, care erau foarte puternici în zona noastră, vă spun sincer că am tras cu pistolul în comisia electorală și-am înlocuit urna, punînd voturile noastre în locul ălorlalte și-așa mai departe, ce n-am făcut. Pe urmă, sînt scos din producție și luat ca activist salariat la tineret, apoi la raionul de partid. Eram instructor teritorial, leafă bună, tot timpul plecam prin comune, veneam la sediu doar cîteva zile pe lună pentru diferite instructaje, prim-secretarul mă aprecia, mă lăuda și zicea că mă trimite la școală de șase luni imediat cum îmi cresc un om în locul meu. Eu voiam să plec cît mai repede la școală și să vă spun de ce. Lîngă cele două comune de care răspundeam eu era o pădure în care acționau niște foști ofițeri din garda regală, tipii împușcaseră niște membri de partid și mi-era cam frică, să fiu sincer, zona era periculoasă. Mă rog, să trec mai departe, nu intru în amănunte. Vine perioada cu Canalul și cu arestările de intelectuali și chiaburi, adică toți foștii politicieni, legionari, țărăniști și liberali, mai ales, care avuseseră vreo muncă de răspundere, în trecut, trebuiau găbjiți. Au fost luați învățători, profesori, avocați, preoți, nu mai vorbesc de chiaburi, despre care se zicea că sînt o frînă în calea colectivizării agriculturii, dar nu erau, săracii, că le era o frică de nici nu ieșeau din casă, darmite să facă propagandă. Erau luați și oameni săraci, nevinovați, adică, dacă dădeai o felie de pîine sau o cană cu apă ofițerilor care acționaseră în pădure erai condamnat, îl săltaseră pînă și pe văcarul satului, un oligofren nenorocit, deoarece un legionar îi luase traista cu mîncare. „Păi ce vină am eu că mi-a luat traista cu mîncare?” zicea amărîtul de văcar. „Ai”, i s-a răspuns, „că nu te-ai luptat cu dușmanul de clasă.” Ce vreau să subliniez neapărat? Că Securitatea nu acționa pe teritoriul celor două comune fără acordul meu, adică aveau ei mînă liberă, dar puterea conducătoare era partidul, peste mine nu puteau trece. Vine într-o zi la mine, la camera oficială, unde locuiam, căpitanul Neșu și-mi zice că are ordin să aresteze o prințesă din comuna respectivă. „Ce prințesă, dom’le”, mă mir eu, „că sînt aici de șase luni și n-am auzit de așa ceva!” Căpitanul îmi dovedește că era, totuși, o prințesă în comună. Cum și de unde? „Păi”, zice el, „prințul care a avut moșie aici și care trăiește la Paris de dinainte de război, și-a uitat la București o soră și o nepoată. Soră-sa a murit la bombardamentul din 4 aprilie, iar nepoată-sa a fugit aici, în comună. Administratorul și alți țărani au ținut-o ascunsă din milă, mai ales că prințul nu prea se interesa de moșie, l-au furat toți ca-n codru, și-i erau recunoscători. Cînd s-a înființat geaseul, a intrat dactilografă acolo, și nimeni n-a mai zis nimic fiindcă nu știau de originea ei decît cîțiva, înțelegi dumneata. Acuma, cînd l-au luat pe popă, care a fost nițel cam verde și l-au bumbăcit băieții să zică despre unul și despre altul, a strigat: