clipă, în timp ce furia reveni sporind în intensitate. Deși îmi dădeam seama că n-aveam nimic de sperat din judecata unui om care făcea confuzie între șovinism și discriminare rasială, mă agățai totuși de acea luminiță de o clipă care lucise în privirea sa înecată în întunericul furiei și prinsei curaj să-l înfrunt și să mă salvez. „…de-aia ne-a trimis aici partidul și poporul, să apărăm cuceririle politice ale clasei muncitoare, încheie el izbind cu pumnul în birou… intelectuali, oameni cu carte, uneltesc să se întoarcă vremurile apuse…”

Eram concentrat cum să-mi conduc atacul și nu mai auzisem clar ce spusese mai înainte. În furia lui veni întrebarea mea, care opri valul de fraze moarte în a căror magie voia să se învăluie: „Acuzatul are dreptul la apărare sau e condamnat dinainte?” „Ce apărare, urlă el scos din sărite, și mă înjură de mamă și mîna i se crispă pe tampon, simțind primejdia confruntării cu un om viu și nu cu niște idei care îi turmentau judecata lui lașă. Aici scrie clar, dai și primești ordine, trebuie să mărturisești ce fel de ordine, dacă nu, te așteaptă plutonul de execuție! Ai auzit? Condamnarea la moarte.” „Totuși, e un drept absolut al acuzatului să se apere cînd viața lui e în joc, spusei deloc speriat, aproape zîmbind, dar fără sfidare, ci cu certitudinea că voi fi ascultat. Numai în caz de dezertare în fața inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu mai e timp… Or în țară e liniște, nu e război civil, nu putem împușca oameni fără să-i ascultăm…” „Noi nu sîntem judecători, spuse el, noi stabilim fapte și trimitem dosarul în instanță. Acolo poți să te aperi, ai dreptul la ultimul cuvînt…”

Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvînt după pronunțarea sentinței, cînd nu mai puteai schimba nimic. Or, el mințea! Am aflat mai tîrziu că procesul era o simplă formalitate, dacă proces exista, sentința era dată de ei, în aceste birouri, procurorul o prelua, instanța, surdă, amenințată ea însăși dacă nu se conforma, o pronunța. Din instinct am simțit însă atunci că aici se decidea totul, că prada nu era ascultată odată ajunsă în ghearele leului, dacă leu putea fi numit individul din fața mea.

„Puteți accepta ideea că un om arestat de dumneavoastră s-ar putea să fie nevinovat și că nu e cazul să fie trimis în instanță? Dumneavoastră decideți, sînteți primul judecător și vă rog să mă ascultați…” „Nu arestăm pe nimeni degeaba!” zise el, dar se mai potoli. „Nu spun că n-ați avut motive, dar nu apar la dumneavoastră și motive de a pune un om în libertate după ce l-ați interogat?”

Asta era, și nu știam atunci că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta își proba nevinovăția. Telefonul sună. Generalul ridică receptorul și ascultă. Apoi după cîtva timp spuse: „Da, arestați-l pe porcu’ ăsta imediat și să se ocupe de el Stănescu. Ceilalți, dacă v-au scăpat, dați alarma la Timișoara că trei indivizi vor să treacă Dunărea… Da, da, el să plece… Și închise. Cum să nu, mi se adresă, îi punem și în libertate, dar uite ce fac… Și avui impresia, privindu-l, că face cu mine o excepție că mă mai ascultă: vorbește, zise. Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se așteaptă de la tine?”

Dar cum să vorbești cu un om care, deși se află în fața ta, un spațiu dens (viziunea sa globală asupra delictelor) s-a interpus între tine și el? Apropierea, confuzia fonetică între „ordine” și „ordonanțe” era o subtilitate derizorie pentru un om care urmărea fugari periculoși, bandiți porci, cum era cel care trebuia chiar acum arestat, și cine știe ce alte cazuri de spioni și sabotori care alimentau și justificau existența acestei clădiri și a lucrătorilor din ea. Nu-mi folosi la nimic suprema mea încordare cînd începui să-i povestesc ce era cu acea scrisoare și acele cuvinte. Luminița aceea din privire nu mai apăru în ochii lui, deși mă ascultă uitîndu-se țintă la mine, fără să mă întrerupă. Gîndul îi zbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut să-i scape și la alții, desigur, care erau urmăriți… Se debarasă de mine: „Trebuie să spui tot ce știi în legătură cu acest Iustin Comănescu, cu care ai fost prieten, și, dacă se va dovedi că ești nevinovat, ești liber”. Ridicai glasul: „Nu am mai multe de spus decît ceea ce ați auzit și alte dovezi nu pot aduce.” „Mai gîndește-te”, îmi răspunse. „N-am la ce să mă gîndesc. Dați-mi drumul acasă, sînt nevinovat.” „O să ți se dea drumul, murmură el absent și întunecat, dacă se va dovedi că n-ai nici o legătură cu Sumanele negre, și o să explici detailat ce este cu aceste ordine… Am văzut noi alții care se declarau și mai nevinovați decît tine și în realitate…”

Ei, ce erau în realitate? Nu mai zise nimic. O tăcere rea se așternu pentru mine. Înțelesei deci că alții fuseseră și mai elocvenți în apărarea lor decît eram eu, înșelîndu-l însă, și că discernămîntul lui era atrofiat. Nu mă dădui însă bătut în fața acestui om care nu avea forța necesară a inteligenței și a instinctului de a tresări înaintea unui om acuzat numai pentru că într-o scrisoare i s-a spus o propoziție ridiculă. Începui din nou să-i explic, dar el mă întrerupse brutal: „Lasă vorbele! Ești prieten cu un criminal. Asta urmează să explici. De aceea ai fost arestat.” „Dar nu l-am mai văzut din ’45. Cum adică, arestați un om pentru că a fost prieten cu cineva pe care nu l-a mai văzut de cinci ani și care a fugit de-atunci? Asta înseamnă că o să-i arestați și familia și pe toți care au fost prieteni cu el?” „Depinde!” „Dar vă declar că eu n-am părăsit orașul atunci cînd el a plecat în satul lui departe și am martori profesori și pe toți care mă cunosc.” „O să-i ascultăm pe acești martori și ai dreptul