Așadar, gîndii, proces totuși! Rămăsei tăcut și încordat. „Apărarea mea? strigai. Dar care e acuzația? Care ar fi obiectul acestui proces? Să dovedesc eu că sînt nevinovat? Cine vă dă dreptul, ce lege, să puneți un om într-o astfel de situație? Pentru a aresta pe cineva, trebuie o dovadă de vinovăție – în cazul meu, că am făcut parte din organizația Sumanele negre. Or, dumneavoastră n-aveți nici o dovadă, atunci de ce m-ați arestat? Credeți că e o glumă să arestezi un om liber? Singur ați spus că acea scrisoare nu e o dovadă. Ce rămîne atunci? Faptul că am fost prieten cu un terorist. Dar mai întîi că pe atunci nu era terorist, a devenit pe urmă, și de ce aș fi eu vinovat că a devenit? Am luat eu parte la acțiunile lui?” „Asta urmează să ne dovedești, că n-ai luat!” „Eu să vă dovedesc?” strigai indignat.

Nu mai aveam nici o reținere. Aveam intuiția că nu stătea în puterea acestui om să micșoreze răul care se abătuse asupra mea, era și incapabil și orb, nu cunoștea legile care guvernează viața oamenilor, nici cele făcute de ei, nici cele divine, dar, credeam eu, nici mai mult rău nu putea să-mi facă decît cel pe care voia să mi-l facă, adică cel mai mare, să mă arunce în mecanismul unei anchete care nu trebuia să dea greș și al unui proces pe care ei nu-și puteau îngădui și nu îngăduiau să-l piardă… Trebuie să spun că acest adevăr aveam să-l aflăm noi toți mai tîrziu, ca adevăr clar și distinct, dar arestarea noastră pune sub stare de alarmă toate instinctele, și numai cei neavertizați, cei naivi, cei care puteau fi uluiți cînd erau arestați și strigau „dar n-am făcut nimic. Ce-aveți cu mine?” puteau aștepta liniștiți în celule să fie eliberați cu zîmbete și scuze. Eu fusesem prevenit nu numai o dată de Ion Micu, și abia acum, în fața acestui om, îi înțelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestați cărora apoi li se dădea drumul, ci numai de: a fost arestat și atît, adică s-a terminat cu el, a fost condamnat și a dispărut. Astfel dispăruse Cubleș la acea manifestație și nu mai revenise în facultate, dar nu măsurase nimeni gravitatea și semnificația faptului. Cine știe ce-o fi făcut, gîndeam, degeaba nu l-au condamnat ei… Tot astfel avea să mi se întîmple și mie… În clipa aceea însă mi s-a trezit cu putere dorința de a-l smulge pe acest om din mecanismul al cărui instrument era și a-l face să înțeleagă că poate și altfel să-și folosească puterea, și anume, să judece singur și pur și simplu să-mi dea drumul.

„Și dacă nu pot să vă dovedesc? am reluat. Dacă toți cei care mă cunosc, din frică să nu fie ei înșiși arestați arbitrar, așa cum arbitrară e și arestarea mea, vor spune: da, l-am văzut că e în oraș, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte griji, nu știm exact dacă a lipsit sau nu, dacă a stat tot timpul în oraș. Or, veți decide dumneavoastră în fața acestor declarații evazive, pentru a lua parte la o crimă ajung patruzeci și opt de ore. Și cum prietenia mea cu acest Iustin e dovedită de o scrisoare în care e vorba de «ordine» sau «ordonanțe» date și primite (cine mai stă să distingă că ordine cu ordonanțe nu e același lucru), veți ajunge la concluzia că sînt vinovat. Dar fără dovezi! strigai. Nu credeți totuși că trebuie să-mi dovediți vinovăția?” „Se va vedea în cursul anchetei”, îmi răspunse implacabil. „O să vie o zi, îi spusei atunci cu o încredere aproape sălbatică în viziunea pe care o avusei în clipa aceea, cînd o să fiți în locul meu, dar nu nevinovat, și voi depune mărturie împotriva dumneavoastră. Cunosc istoria revoluțiilor și vă asigur că totdeauna (și nici revoluția proletară n-a făcut excepție) cei care s-au aflat în situația dumneavoastră au avut soarta victimelor lor.”

…Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, această parte a lor. O greață insuportabilă mi se urcă în gît, și ca o amintire a anilor cînd, după ce am fost iar liber, am așteptat să se îndeplinească această prezicere. Nu s-a îndeplinit nimic… Această greață mă apuca îndată ce vedeam uniformele pe stradă și chipurile care afectau că sînt și ele ale unor oameni obișnuiți… cu neveste și copii și bucurii simple ca oricare dintre noi… Dar iar anticipez o experiență pe care abia ar urma s-o evoc aici… O voi scurta, deși e o verigă groasă în destinul meu. Ar trebui să scriu despre asta o nouă carte, cea de față născîndu-se numai pentru a putea să ajung, în aceste zile care mi-au mai rămas, la o scenă, una singură, cînd într-o dimineață m-am pomenit cu o floare pe biroul meu… Această scenă mă obsedează și nu perversitățile acelor timpuri al căror mit primitiv și barbar deși s-a prăbușit semenii mei încă nu se desmeticesc, sînt încă neîncrezători, ca și cînd s-ar teme să nu-i reînvie cadavrul; vor să-l lase să putrezească total și abia după aceea să-i arunce cenușa în vînt.

„Mă ameninți? rînji el cu o cruzime care abia atunci i se dezvălui. N-o să mai ai ocazia! N-o să te mai întorci de-acolo de unde o să te trimit, contrarevoluționarule!” „Nu se știe! îi răspunsei îndîrjit. Vreau să vă pun o întrebare: ce v-au făcut dumneavoastră oamenii de îi arestați? Ce suferințe v-au provocat? Ați trecut prin vreun război civil în care contrarevoluționarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Ați fost torturat la poliție ca vechi ilegalist? Ați avea o justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a întîmplat, vă cunosc, cei care au trecut pe-acolo arată altfel… Atunci ce-aveți dumneavoastră cu oamenii de-i arestați? N-ați citit puțină istorie? Nu știți că istoria nu stă pe loc, că după ce apare un val, se sparge,